Motto:
„Tulburatu-s-a de întristare ochiul meu,
îmbătrânit-am între toţi duşmanii mei.“
David, Psalmul 6
Sunt un copil al cuvântului,
născut pe braţele plânsului,
botezat de ţipăt,
crescut din rădăcinile lumii,
înecat în apa botezului,
de unde mă-ntorc
strigând mereu
în ecoul naşterii mele.
De la naştere am fost înfăşată
într-o pânză ţesută din lacrimi,
ursită să plătesc poliţa,
pe care Natura – sora Soartei –
mi-a scris numele.
Ursitoarele mi-au lepădat în leagăn
lacrimi peste lacrimi
din care să-mi fac coliere-mătănii,
să nu mă plictisesc
când va veni adevărata durere.
MAI
DAŢI-MI LACRIMI !
Daţi-mi lacrimi
să pot plânge sufletul meu
mort de milenii…
Daţi-mi lacrimi !
să pot spăla păcatele omenirii
şi-ale pământului… ce ne-ndură…
Daţi-mi lacrimi
să mă pot aduna din ele
în cristale de mir,
răscolind deşerturi
începute şi sfârşite
în inima unui Crist !
VĂD, DOAMNE…
Acum, văd, Doamne,
văd prin negura luminii
liliecii cu aripi lipiciose,
ce vor să se agaţe de mine,
cum s-a agăţat patima
durerii nebune…
Văd, Doamne
cum arzi aripi negre
ce fâlfâie-mprejurul meu în vârtejuri.
Şi… văd, Doamne,
acum văd !
cum le preschimbi în petala luminii,
pe care mă aşterni
în boare de rouă
cu miros de primăvară.
Am venit de departe
pentru această oră târzie
să-ţi cumpăr taina cu umbre arse
pe buzele tale
din care mai răsar trandafiri
pe chipul globului
rostogolit în aceeaşi
veşnică oră,
obosită…
târzie…
TOT CE VĂ SPUN
Am străbătut
întinderea de piatră goală,
pustiul străjuit de stânci
acoperite cu gheaţă
şi-am întrupat cuvântul
ca să înţelegeţi
tot ce vă spun
şi, mai ales,
ce nu vă spun !...
Sunt, oare, pana de pasăre
rătăcită-n agonia zborului?
sau izvorul secat din lacrima toamnei?
Sunt amurgul înnourat
de-acele ploi îndelungate?
sau doar o ancoră legată de cer
şi aruncată-n oceane?!
Dar şi mai mult de-atât
aş vrea să ştiu ce ferecă
porţile dinspre Tine?
Spune-mi
de unde încep şi de unde vin
gândurile – aceste amintiri
dintr-un trecut-netrecut?
Şi unde s-a pierdut tărâmul
pe care, până şi noaptea,
florile sunt luminoase?
Şi, spune-mi, dacă ştii,
unde este cumpăna de sus
a izvoarelor? –
locul în care
până şi sufletele uscate
pot înflori măcar o dată?
Se-aşterne ceasul înserării,
iar rememorarea pătrunde tiptil
în mine… şi în timp;
aducerea-aminte se grăbeşte,
ca nu cumva să uit ceva.
Şi vine, vine precum fulgerul
clipa –,
clipa când trebuie să dau socoteală:
când, fără remuşcare, memoria
îmi propune, acum:
„Jocul chibzuinţei!“
DORINŢĂ
Aş vrea
să mă pot uita
lung,
fără să cad în adâncurile
cerului de dedesubt,
în slăvile
înălţimilor
pornite din adâncuri.
Aş vrea să-mi
pot frânge
pumnul destinului,
ce-mi tescuieşte
timpul
în lacrimi.
M-ai culcat
între două veşnicii
să nu aud cum doare iarna.
Mi-ai smuls
braţele de nea
fără să ştii că dragostea
oricărui fulg de nea,
oprit pe geană,
vine cu o depărtare,
iar fereastra
deschisă spre soare
mă absoarbe surâsului
dintre cele două veşnicii
prin obscuritatea sa albă.
Mă doare
cuvântul tău
din vorba abia şoptită
sau poate amintită!
Mă doare şi
zâmbetul tău
cules din poamele tristeţii…
Mă doare! şi iar mă doare
acestă dimineaţă,
în care mă trezesc singură,
fiindu-mi alături.
Şi… mă doare…!
mă doare
depărtarea gândului tău,
gândului tău de aproape!
Mă doare… şi iar
mă doare…
această toamnă...
cum mă dor
toate dimineţile
fără de soare!
cum mă dor... toate
ploile dezmăţate
cernute din
poeme ascunse.
Eu n-am avut
niciodată
decât liniştea
păsărilor
călătoare…
mereu venind de
nicăieri,
mereu plecând
spre nicăieri,
prinsă-ntre
zboruri
cu aripi de mercur.
Îmi place să-mi
scrii
noaptea târziu,
pe marginea foii albe.
Fără cuvinte
să-mi scrii!
chiar şi în
grabă, gâfâind, cu sfială,
fără teamă de
ecoul sfâşierilor tale.
Îmi place să-mi
scrii
chiar dacă nu mi-ai scris
niciodată…
Să-mi mai scrii…
despre ce-ar fi putut fi
şi-n veci nu va fi!
Lasă-ţi, mamă,
sânii goi
să mai pot bea
laptele crud al
liniştii !
Lasă-ţi mamă
sânii goi
să curgă laptele
dulce şi curat...
să curgă...!
să mă pot sătura
de inocenţă !
