Vanessa Mae - Full Concert at Crocus City Hall 2012

REGĂSIRE

Lângă tine

râul curgea spre izvoare

smulgând primăverii ne-ivite

miresmele florilor,

adaugând muntelui

sărutul primei stele,

ce strălucea alături de soare

în inima cetăţii

dintre tine şi mine.

HOTAR ILUZORIU

Pentru a mă putea întoarce,

fie şi aşternută  în ceasul mut

al toamnelor,

voi rămâne în ceaţa ploii

dusă de vânt,

ca o pasăre mută

cu aripi despărţite

de propriile-i zboruri,

dintre lumile şi luminile nevăzute,

unde mi-am pierdut hotarele.

UNDEVA... ÎN MEMORIA PLOII

            din ceaţa trupului meu

se contopesc gene de foc

în aurore sângerii,

din care sufletul renaşte

ca un miracol orb al vieţii.

Undeva...

în memoria trecătoare a ploii

eu am lăsat un semn de recunoaştere.

p>

unde mi-am pierdut hotarele.

Four Seasons Vivaldi - 10 Hours - Relaxing Classical Music For Studying,...

Nu-mi lăsa timp...

Când tu taci, glasul păsărilor dispare

printre frunzişul pomilor,

mi se aşterne toamna peste tâmple

şi este atâta linişte,

încât pot auzi şi muzica încă nescrisă!

Numai gândul te mai poate aduce aproape,

ca pe un strop de apă căzut

din preaplinul durerilor mele

sau poate ca pe un strop de ploaie,

sorbit de pământul uscat,

ce dispare aproape fără să-l vezi.

Când tu taci,

se cutremură pământul

şi respiraţia se opreşte

să nu-ţi tulbure liniştea tăcerii…

se cutremură până şi izvoarele

şi începe să doară dorul de tine.

Nu îmi lăsa timp pentru a învăţa

să mi te-aduc aminte!

Motto:

„Tulburatu-s-a de întristare ochiul meu,

îmbătrânit-am între toţi duşmanii mei.“

David, Psalmul 6

ECOUL NAŞTERII MELE

Sunt un copil al cuvântului,

născut pe braţele plânsului,

botezat de ţipăt,

crescut din rădăcinile lumii,

înecat în apa botezului,

de unde mă-ntorc

strigând mereu

în ecoul naşterii mele.

URSITOARELE

De la naştere am fost înfăşată

într-o pânză ţesută din lacrimi,

ursită să plătesc poliţa,

pe care Natura – sora Soartei –

mi-a scris numele.

Ursitoarele mi-au lepădat în leagăn

lacrimi peste lacrimi

din care să-mi fac coliere-mătănii,

să nu mă plictisesc

când va veni adevărata durere.

MAI DAŢI-MI LACRIMI !

Daţi-mi lacrimi

să pot plânge sufletul meu

mort de milenii…

Daţi-mi lacrimi !

să pot spăla păcatele omenirii

şi-ale pământului… ce ne-ndură…

Daţi-mi lacrimi

să mă pot aduna din ele

în cristale de mir,

răscolind deşerturi

începute şi sfârşite

în inima unui Crist !

VĂD, DOAMNE…

Acum, văd, Doamne,

văd prin negura luminii

liliecii cu aripi lipiciose,

ce vor să se agaţe de mine,

cum s-a agăţat patima 

durerii nebune…

Văd, Doamne

cum arzi aripi negre

ce fâlfâie-mprejurul meu în vârtejuri.

Şi… văd, Doamne,

acum văd !

cum le preschimbi în petala luminii,

pe care mă aşterni

în boare de rouă

cu miros de primăvară.

OBOSEALĂ TÂRZIE

Am venit de departe

pentru această oră târzie

să-ţi cumpăr taina cu umbre arse

pe buzele tale

din care mai răsar trandafiri

pe chipul globului

rostogolit în aceeaşi

veşnică oră,

obosită…

târzie…

TOT CE VĂ SPUN

Am străbătut

întinderea de piatră goală,

pustiul străjuit de stânci

acoperite cu gheaţă

şi-am întrupat cuvântul

ca să înţelegeţi

tot ce vă spun

şi, mai ales,

ce nu vă spun !...

OARE CINE SUNT?

Sunt, oare, pana de pasăre

rătăcită-n agonia zborului?

sau izvorul secat din lacrima toamnei?

Sunt amurgul înnourat

de-acele ploi îndelungate?

sau doar o ancoră legată de cer

şi aruncată-n oceane?!

Dar şi mai mult de-atât

aş vrea să ştiu ce ferecă

porţile dinspre Tine?

ÎMI VEI SPUNE VREODATĂ?

Spune-mi

de unde încep şi de unde vin

gândurile – aceste amintiri

dintr-un trecut-netrecut?

Şi unde s-a pierdut tărâmul

pe care, până şi noaptea,

florile sunt luminoase?

Şi, spune-mi, dacă ştii,

unde este cumpăna de sus

a izvoarelor? –

locul în care

până şi sufletele uscate

pot înflori măcar o dată?

CLIPA

Se-aşterne ceasul înserării,

iar rememorarea pătrunde tiptil

în mine… şi în timp;

aducerea-aminte se grăbeşte,

ca nu cumva să uit ceva.

Şi vine, vine precum fulgerul

clipa –,

clipa când trebuie să dau socoteală:

când, fără remuşcare, memoria

îmi propune, acum:

„Jocul chibzuinţei!“

DORINŢĂ

Aş vrea

să mă pot uita lung,

fără să cad în adâncurile

cerului de dedesubt,

în slăvile înălţimilor

pornite din adâncuri.

Aş vrea să-mi pot frânge

pumnul destinului,

ce-mi tescuieşte timpul

în lacrimi.

NOSTALGIA FULGILOR

M-ai culcat între două veşnicii

să nu aud cum doare iarna.

Mi-ai smuls braţele de nea

fără să ştii că dragostea

oricărui fulg de nea,

oprit pe geană,

vine cu o depărtare,

iar fereastra deschisă spre soare

mă absoarbe surâsului

dintre cele două veşnicii

prin obscuritatea sa albă.

MĂ DOARE… ACEASTĂ DURERE

Mă doare cuvântul tău

din vorba abia şoptită

sau poate amintită!

Mă doare şi zâmbetul tău

cules din poamele tristeţii…

Mă doare!  şi iar mă doare

acestă dimineaţă,

în care mă trezesc singură,

fiindu-mi alături.

Şi… mă doare…!

mă doare depărtarea gândului tău,

gândului tău de aproape!

Mă doare… şi iar mă doare…

această toamnă... cum mă dor

toate dimineţile fără de soare!

cum mă dor... toate ploile dezmăţate

cernute din poeme ascunse.

ZBOR SAU CĂDERE

Eu n-am avut niciodată

decât liniştea păsărilor

călătoare…

mereu venind de nicăieri,

mereu plecând spre nicăieri,

prinsă-ntre zboruri

cu aripi de mercur.

SĂ-MI MAI SCRII

Îmi place să-mi scrii

noaptea târziu,

pe marginea foii albe.

Fără cuvinte să-mi scrii!

chiar şi în grabă, gâfâind, cu sfială,

fără teamă de ecoul sfâşierilor tale.

Îmi place să-mi scrii

chiar dacă nu mi-ai scris

niciodată…

Să-mi mai scrii…

despre ce-ar fi putut fi

şi-n veci nu va fi!

LASĂ-ŢI MAMĂ…

Lasă-ţi, mamă, sânii goi

să mai pot bea

laptele crud al liniştii !

Lasă-ţi mamă sânii goi

să curgă laptele

dulce şi curat... să curgă...!

să mă pot sătura de inocenţă !

Fagment din vol. 101 poeme, apărut la editura BIODOVA

copyright: Viorela Codreanu Tiron

FĂRĂ NICI O FORMĂ

Aş putea să macin

întregul univers,

dar, din spate,

împotmolită în perdele,

se va evapora,

prin fiecare por,

primăvara,

iar soarele, înceţoşat de ape,

se va pierde în fuioare de fum

pe care eu 

nu le voi mai putea împleti

în nicio formă.

NOPŢI ALBE

Nopţi albe rătăcesc peste norii

care bat pasul pe loc

şi atârnă deasupra cerului

de-a curmezişul

până când zbaterea

le va fi risipită

de-un fum închegat

în arterele timpului.

NUMAI CINE VREA

Numai cine vrea să găsească

izvorul liniştei

pentru a nu plânge

înaintea morţii...

numai acela

trebuie să stea de vorbă cu amintirile,

aceste gânduri istovite ,

şi să străbată apoi până la capăt

depărtarea speranţei:

atingând-o.

***

Şoapte de demult, bătrâne...

mai bătrâne ca mine,

se prăbuşesc în pământul meu reavăn

şi caută seminţele

cufundate-n lumină.

***

Îngenunchez obosită,

bătrână,

pe umerii sufletului tău

căznindu-mă

să-i adun cenuşa.

***

Mi-am mânat gândurile,

cai sălbatici, speriaţi,

spre câmpiile adevărului,

să pască în voie

liniştitele frământări

ale pământului din mine.

***

Mult aşteptatul

somn anonim

vine acum

într-o scrisoare deschisă

semnată cu sărutul ceasului vechi

când nimeni nu mai doarme.

***

Ce-ar mai rămâne din tine

dacă te-aş dezbrăca

până dincolo

de arderea sângelui?

***

Retina mea - aripa păsării rănite –,

urmăreşte şi-acum

sângele prelins din lacrima sfâşiată,

de ploaia cu surâs de copil.

***

Sărman diamant rămas

în sita iubirii necernute

îţi cauţi loc printre nisipuri

voind să orbeşti soarele!?

NUMAI EL ŞTIA...

Numai El ştia

să gândească vremea copilăriei

ca pe un cerc închis

într-un mănunchi –

pe care să-l poată cuprinde

într-o clipă cu privirea –,

pentru că acel cerc

era însăşi esenţa

miraculoasă

a lumii

protejat copyright/©Viorela Codreanu Tiron