http://viorelacodreanu.blogspot.ro/2016/01/
duminică, 10 ianuarie 2016
„Sunt vărsat(ă) ca apa
şi toate oasele mi-au ieşit din încheieturi; inima mi s-a făcut ca ceara şi se
topeşte înlăuntrul meu.“
Psalmul 22, 14
Iartă, Doamne,
ultima iubire
azvârlită pe răscrucea
drumurilor prăfuite.
Iartă, Doamne,
neplânsele lacrimi
din talismanul tăcerii,
ascuns în legenda a doi străini!
Iartă, Doamne,
toate ploile din pletele mele
răvăşite de seminţele vieţii.
Iartă, Doamne! Iartă!
Tu eşti ca o biserică
zidită de Dumnezeu
în care mi-am adunat
toate sfeşnicele zilelor mele;
în care ţi-am pictat toţi pereţii
cu îngerii Domului... în
nădejdea
netăgăduită,
că, poate,
ai să vezi drumul
în care am băut apa sfinţită
şi-am îngenunchiat
în faţa altarului tău,
în care-am adormit
învăţând...
să aştept (...?)
învăţând să învăţ!
Adormită-n cuvânt
ruga mea va porni
printre arbori fără rădăcini
înmugurind în coliere-de-rouă,
alături de lacrimi,
prin ruga primului cuvânt
plecat dincolo de tine.
Sunt un fluviu anonim,
fără memorie,
fără poveste...
un fluviu indiferent
de pasiunile
pe care le mai poate aprinde
pe malurile sale.
Sunt acelaşi fluviu anonim
oglindit în singurele ramuri
ale salciei peste care-am păşit,
în liniştea dureroasă
a talazurilor.
Desculţă de gânduri,
desfrunzită de vise
îmi cresc rădăcinile
pe lujerul ploii,
şi-mi legăn ramurile
pe creştetul pământului.
Arşiţa nopţii
cade osândită
de miezul grâului copt.
Frunzele crescute
în primăvara morţii
mă dor...
Flori de lotus
orbecăiesc prin sufletul meu
într-o goană nebună...
şi cântă...
protejat copyright/versuri - Viorela Codreanu Tiron/ pitura Gianni Strino
miercuri, 6 ianuarie 2016
NEPUTINŢĂ
Doamne,
m-ai aşezat la
începutul unui drum
atât de lung, atât
de greu !
Şi-n drum mi-ai
semănat tot lumânări aprinse
în locul copacilor
verzi
ce-aveau să-mi
ţină de umbră,
să nu mă ardă
năvalnicul soare de viaţă.
Lumânările mi-au
luminat drumul
în noaptea eclipsei
totale,
dar
lacrimile-iernii mi-au ars mâinile
ce voiau să-mbrăţişeze
flacăra albă şi
blândă.
ÎNDURĂ-TE, DOAMNE !
Îndură-te, Doamne,
şi dă-mi :
dă-mi adierea
zefirului
din patima
naşterii mele
şi leagănul vieţii
din zarea luminii !
Dă-mi cupa iubirii
s-o vărs peste
lume,
balsam să se
aştearnă pe suflete !
Şi-nvaţă-mă,
Doamne !
să înţeleg muzica
din strunele
curcubeului,
ca liniştită
s-adorm în braţele Tale
şi rugă să fiu
peste noapte.
Protejat copyright/
Viorela Codreanu Tiron
marți, 15 decembrie 2015
PENTRU ACEL „MAI TÂRZIU“
Din
jungla viselor înmiresmate
nu
izgoni taina copilăriei
şi
n-o lăsa să-şi piardă rădăcinile
în
faţa nimănui,
pentru
că
binele
şi răul,
frumosul
şi urâtul,
iubirea
şi ura
nu
sunt decât podoabele unui viitor
ce-atârnă
de-o-ntâmplare.
De-aceea-ţi
spun:
Sădeşte-acum
sămânţa-copilăriei!
ochi
şi toiag să-ţi fie
pentru
acel mai târziu.
ZĂPADA ACEEA
Când
nori plini de ură
se
adună deasupra capului meu,
uimită
mă-ntreb:
unde
este zăpada?...
zăpada
aceea...
care
îmbuna lumea.
ÎNFLORIRE
Vreau
să pot privi
cum
sufletul tău se deschide
şi
un sentiment bun şi drept
se
strecoară în inima ta,
învăluind-o
pe-a mea
cu acelaşi parfum.
CĂUTÂNDU-NE URMELE
În
casa iubirii străpunsă de vreme,
cumplit
frige frigul
şi-ţi
arde obrazul,
cu
praful mărunt al zăpezii.
Răni
adânci
se
desfac,
se
refac...
e
noapte,
e
frig...
şi-am
rămas
singuri…
străini…
căutându-ne
urmele…
prin
casa iubirii.
Protejat copyro/ Viorela Codreanu Tiron
pictura aparţine pictorului francez: Delphin Enjolras
În umbra copacului roşu
Lacrimi de patimă
ating pământul
şi pământul devine
palid
în umbra copacului
roşu,
ce-şi întoarce
rădăcinile din pricina furiei.
De ce-mi doresc
mângâierea frunzelor
ce se lipesc de
geamurile tale
rigide
şi opace - ca inima ta –
orbită
de insomniile tuturor,
când sufletul meu
pluteşte
peste tăcerile
tale
şi
se sfărâmiţează?
CÂND LUMEA NU TE VEDE
Tristă prietenă a
lacurilor verzi,
ce umbre nevăzute
ascunzi în umbra nopţii
când lumea nu
te vede?
Zâmbetul tău –
sărutul unui Iude –
e plin de
înţelesuri
ce n-ai vrea să le
ştii nici tu.
Cât de perfidă-mi
eşti ?!
ca să ascunzi în
umbre ura
sub blânda ta
povară de iubire,
ce nici măcar
poveste nu e?
protejat copyright/Viorela Codreanu Tiron
joi, 10 decembrie 2015
Nu-mi lăsa timp...
Când tu taci, glasul păsărilor dispare
printre frunzişul pomilor,
mi se aşterne toamna peste tâmple
şi este atâta linişte,
că pot auzi şi muzica încă nescrisă!
Numai gândul te mai poate aduce aproape,
ca pe un strop de apă căzut
din preaplinul durerilor mele
sau ca pe un strop de ploaie,
sorbit de pământul uscat,
ce dispare aproape fără să-l vezi.
Când tu taci, se cutremură pământul
şi respiraţia se opreşte
să nu-ţi tulbure liniştea tăcerii.
Se cutremură până şi izvoarele
şi începe să doară dorul de tine.
Nu îmi lăsa timp pentru a învăţa
să mi te-aduc aminte!
RĂSPÂNTII
În gura nopţilor
fără de noapte,
pe buzele zilelor
fără de zi
se-aşterne tăcerea
prelungă,
a timpului
netimpuit,
de la răspântia
veacurilor
dintre tine şi mine
acolo... unde râul
lacrimilor
se-ntâlneşte cu râul
disperării.
DEZGOLIŢI-MI LUMINA!
De-abia
se-ntrezăreşte
lumina din adâncuri
Aerul de-nălţimi
e prins în
păienjenişul de alge
ce mă ţes şi re-ţes
în putreziciunea
adâncului
de unde strig:
Dezgoliţi-mi lumina!
UNDE?
Se contopesc
izvoarele subterane
fără putinţă de
împotrivire
pe nevăzute
neauzite
şi nebănuite albii
ascunse
cum fără putinţă
de-mpotrivire
iubirea zăgăzuită
rupe stăvilarele
cu un torent
nestăpânit
rostogolindu-te...
Unde?
protejat copyro/viorela_codreanu_tiron
duminică, 6 decembrie 2015
CUM…?
Cum să-mi găsesc
liniştea
Cristaleîngheţate - amintirile
copyright: Viorela Codreanu Tiron
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
