ATÎT DE MULT

Atît de mult am iubit

şi-atît de mult am privit

amintirea iubirii,

încît ochii au început să doară -

să doară pînă la descompunere.

Şi dintre toate aceste fire de praf 

ce acoperă verdele primăverii       

te vor privi mereu ochii  aceia...

pe care surîsul morţii i-a închis cîndva.

Şi inima mea

va dansa peste tot acest univers

pentru că va şti

că din pulberea ce va fi

îţi va putea zîmbi ca unui străin.

 BLESTEM

Să-ţi fie frate geamăn chinul meu

şi gura uscată de dorul sărutului!

ploaia-de-mine să te ude!

pămîntul-de-mine să-ţi ardă tălpile!

în dorul-dorului să te-mprăştii,

mereu căutîndu-mă,

mereu negăsindu-mă!

 UITATĂ-N UITARE

Uitată-n uitare,

inima mea

a uitat să mai bată;

doar urma unei zbateri de aripi

mai pîlpîie din vreme-n vreme

uitată şi ea

în oboseala unui zbor

de niciunde chemat,

de niciunde venit,

încremenit în uitare.

 MĂ ÎNTREBI CINE SÎNT ?

Sînt labirintul strigătului zidit

la hotarul iluzoriu al plînsului.

Sînt piatra presată în munte

şi fulgerul ce spintecă

muntele în două.

Sînt parfumul crud al zăpezii

ce caută fulgul cu formă perfectă.

Sînt vîntul ce-ţi soarbe tristeţile

cioplindu-ţi briza pe faţă!

Sînt viitorul-prezent

din zvonul luminii

ce-ţi împlinesc dimineaţa

de vrei!

 PRUNCUL SINGURĂTĂŢII

Legăn şi acum

pruncul singurătăţii...

Îl hrănesc în neştire

cu lapte-de-lacrimi,

cu rouă-de-stele,

chiar dacă ştiu

că-mi secătuieşte inima,

şi-mi frînge mîinile cu greutatea lui;

chiar dacă ştiu

că-mi oboseşte

pînă şi gîndurile sterpe.

Legăn şi legăn ...

poate va adormi

măcar o clipă.

 CA  ŞI ATUNCI...

Şi-atunci... ca şi acum

mă aplec să culeg gîndurile de ieri,

să le pun la căpătîi flori

aşezate-n cununi...

Şi-acum... ca şi-atunci...

le găsesc numai în memoria vremii,

cu farmecul ofilirii din prima înflorire,

îngropate

în timpul ce trece prin mine.

 TĂCEREA GHIMPILOR

Tăcerea plină de ghimpi,

lină şi fierbinte,

se prelinge o dată cu lacrima oarbă

şi nenumăratele-i feţe

întipărite cu sfinţenie

în golul prăpastiei,

din care ţîşnesc

aninîndu-mă

de o stea,

de o rază,

de-un soare,

de-un mine

sau de-o altă tăcere.

 UNICA ORĂ A ZILEI

Cînd se întunecă devin cenuşie

mă dizolv în obscuritatea opacă

o dată cu gîndurile

 în această unică oră a zilei

plină de semnificaţii

ce-mi bate-n uşă:

e ora ispăşirii

mereu izbăvită

nicicînd ispăşită.

 CREDEAM

Credeam că nu se vor mai întoarce niciodată

înflăcărarea şi nerăbdarea tinereţei

dar tenebre miloase îmi ascundeau adevărul

ca să uit pentru o clipă

că în lumina scăzută a crepusculului

inima ta în ruină părea mai mare,

la fel şi ochii tăi

ale căror săgeţi îngheţate ucid.

DRUM...

Vin de departe

pentru a-ţi asculta taina copilăriei.

Vin să te izbăvesc

de păcatul naşterii tale.

Vin să-ţi cunosc locul liniştii tale,

care, de-aici,

nu este decât un loc viran.

Vin către inima ta - orizont sângeros

de durere şi tăcere -

în dimineaţa timpului răscolit

de tremurânde mâini,

care răstălmăcesc miracolul vieţii.

NOSTALGIA FULGILOR

M-ai culcat între două veşnicii

ca să nu aud

cum doare iarna.

Mi-ai smuls braţele de nea

fără să ştii că dragostea

oricărui fulg de nea,

oprit pe geană,

vine cu o depărtare,

iar fereastra deschisă spre soare

mă absoarbe surâsului

dintre cele două veşnicii

prin obscuritatea sa albă.

ERAM LÂNGĂ TINE

Eram lângă tine

o pasăre care-a uitat să zboare!

Un zvon de linişte în avalanşă,

un văzduh zidit din piatră

luminat de cuvinte,

pe care nu le-ai spus.

CLIPA

N-am ştiut că pomii plâng,

dar le-am adunat lacrimile

în cuvântul deschis

întotdeauna dincolo de mine.

Lanţurile mă strâng

pe rugul deşertului.

Cătuşele timpului mă dor

şi-n spatele meu

rămâne întotdeauna

veşnicia clipei

de-o clipă...!

ATUNCI AI SĂ ŞTII...

Ai pus vreodată urechea la pământ

să auzi cum creşte iarba?

Ai lipit vreodată gând lângă gând

pentru a mă naşte

în spatele pleoapelor?

Ai băut vreodată din izvorul

ce curge către munte?

Ai adunat vreodată nuferi

crescuţi pe ape îngheţate?

Atunci... poate, ai să ştii

de am fost...

de mai sunt...

de voi mai fi !...

ŞI DACĂ…

Şi dacă… mâna mea e prelungirea

mângâierilor tale…

şi dacă… vorba mea e prelungirea

gândului tău,

e pentru că memoria mea

se dizolvă pe retina ta obosită,

în care hoinăresc

printre labirinturile tale

căutându-le drumul.

Şi dacă… răsuflarea ta

e aerul pe care-l sorb,

şi dacă… cuvintele tale

sunt ca un râu nesfârşit

care-mi inundă gândurile,

e pentru că

mă caut, încă, prin tine.

AŞ PUTEA FI

Aş putea fi

numai jumătatea ta stângă,

care-ţi plimbă sângele agale

sau ţi-l îngheaţă.

Aş putea fi

          numai jumătatea ta dreaptă,

care îţi plimbă paşii

în jurul inimii mele.

Aş putea fi

numai jumătatea trupului tău,

care-ţi călăuzeşte gândurile

şi mâinile să se plimbe liniştite

de-a lungul trupului meu…

aceleaşi mâini care ştiu atât de mult,

dar nu te spun.

Aş putea fi numai jumătatea ta,

dar eu nu sunt

şi nu pot fi

decât întregul tău.

MĂ DOARE… ACEASTĂ DURERE

Mă doare cuvântul tău

din vorba abia şoptită

sau poate amintită!

Mă doare şi zâmbetul tău

cules din poamele tristeţii…

Mă doare!  şi iar mă doare

acestă dimineaţă,

în care mă trezesc singură,

fiindu-mi alături.

Şi… mă doare…!

mă doare depărtarea gândului tău,

gândului tău de aproape!

Mă doare… şi iar mă doare…

această toamnă

cum mă dor

toate dimineţile fără de soare!

cum mă dor

toate ploile dezmăţate

cernute din poeme ascunse.

HOTAR ILUZORIU

FOC DE TABĂRĂ

Am adunat

din toate pădurile

vreascurile amintirilor...

Focul ardea!

Tăcerile cântau!

Destinul se odihnea

şi se-ncălzea lângă ora fântânilor...

poate râdea!

Ochi-mi străpungeau întunericul

şi priveau liniştiţi

cum fumegă cuvintele

şi cum... din când în când,

scânteile

îmi ardeau mâinile sufletului.

CINE SUNT?

Nu voi şti niciodată cine sunt

atât timp cât memoria mea

este  mormântul

nenumătatelor mele întoarceri.

 ...dar ştiu că voi renaşte în fiece zi...

fără a şti unde mă va duce destinul!

HOTAR ILUZORIU

Pentru a mă putea întoarce,

fie şi aşternută  în ceasul mut

al toamnelor,

voi rămâne în ceaţa ploii

dusă de vânt,

ca o pasăre mută

cu aripi despărţite

de propriile-i zboruri,

dintre lumile şi luminile nevăzute,

unde mi-am pierdut hotarele.

UNDEVA... ÎN MEMORIA PLOII

            din ceaţa trupului meu

se contopesc gene de foc

în aurore sângerii,

din care sufletul renaşte

ca un miracol orb al vieţii.

Undeva...

în memoria trecătoare a ploii

eu am lăsat un semn de recunoaştere.

copyro: Viorela Codreanu Tiron

ÎMI VEI SPUNE VREODATĂ?

Spune-mi

de unde încep şi de unde vin

gândurile – aceste amintiri

dintr-un trecut-netrecut?

Şi unde s-a pierdut tărâmul

pe care, până şi noaptea,

florile sunt luminoase?

Şi, spune-mi, dacă ştii,

unde este cumpăna de sus

a izvoarelor? –

locul în care

până şi sufletele uscate

pot înflori măcar o dată?

CLIPA

Se-aşterne ceasul înserării,

iar rememorarea pătrunde tiptil

în mine… şi în timp;

aducerea-aminte se grăbeşte,

ca nu cumva să uit ceva.

Şi vine, vine precum fulgerul

clipa –,

clipa când trebuie să dau socoteală:

când, fără remuşcare, memoria

îmi propune, acum:

„Jocul chibzuinţei!“

DORINŢĂ

Aş vrea

să mă pot uita lung,

fără să cad în adâncurile

cerului de dedesubt,

în slăvile înălţimilor

pornite din adâncuri.

Aş vrea să-mi pot frânge

pumnul destinului,

ce-mi tescuieşte timpul

în lacrimi.

NOSTALGIA FULGILOR

M-ai culcat între două veşnicii

să nu aud cum doare iarna.

Mi-ai smuls braţele de nea

fără să ştii că dragostea

oricărui fulg de nea,

oprit pe geană,

vine cu o depărtare,

iar fereastra deschisă spre soare

mă absoarbe surâsului

dintre cele două veşnicii

prin obscuritatea sa albă.

Motto:

La naştere, se spune, ţi se pune un semn pe frunte... Mie mi s-au dat cicatrici în formă de gură, răni sângerânde... şi multe altele…  Nu mă vaiet, nu mă plâng! Încerc să trăiesc alături de voi şi să vă înţeleg dincolo de clipa plină de vrajă sau vrajbă!

Tot ce vă spun

Am străbătut

întinderea de piatră goală,

pustiul străjuit de stânci

acoperite cu gheaţă

şi-am întrupat cuvântul

ca să înţelegeţi

tot ce vă spun

şi, mai ales,

ce nu vă spun.

Oare cine sunt?

Sunt, oare, pana de pasăre

rătăcită-n agonia zborului?

sau izvorul secat din lacrima toamnei?

Sunt amurgul înnourat

de-acele ploi îndelungate?

sau doar o ancoră legată de cer

şi aruncată-n oceane?!

Sunt, dar vreu să ştiu

ce ferecă

porţile dinspre Tine?

 Îmi vei spune vreodată?

Spune-mi

de unde încep şi de unde vin

gândurile – aceste amintiri

dintr-un trecut-netrecut?

Şi unde s-a pierdut tărâmul

pe care, până şi noaptea,

florile sunt luminoase?

Şi, spune-mi, dacă ştii,

unde este cumpăna de sus

a izvoarelor? –

locul în care

până şi sufletele uscate

pot înflori măcar o dată?

Clipa

Se-aşterne ceasul înserării,

iar rememorarea pătrunde tiptil

în mine… şi în timp;

aducerea-aminte se grăbeşte,

ca nu cumva să uit ceva.

Şi vine, vine precum fulgerul

clipa –,

clipa când trebuie să dau socoteală:

când, fără remuşcare, memoria

îmi propune, acum:

„Jocul chibzuinţei!“

Copii blestemaţi

                        Florile – aceşti copii ai soarelui,

blestemaţi să nu-şi vadă părintele

nicicând,

dar care vieţuiesc,

alături de muşchiul mustind de apă,

fără putinţă de-mpotrivire

sunt darul divin din care curge

firul de apă ce naşte oceanul.

De ce călcăm peste aceste flori?

Numai un univers de iubire

Numai un univers de iubire

cer timpului şi Ţie!

apoi toamna poate veni,

pentru că nu-mi va mai fi teamă

de nici o frunză căzută.

Numai un univers de iubire, 

te rog, Doamne,

îngăduie sufletului meu să-l ardă,

pentru că nu vreau ca aici,

aurindu-se,

drumul meu să sfârşească

fără putinţă de-nălţare.

Dumnezeu tace!

Către Tine, Doamne,

privirile au rămas pironite!

aşteaptă să le arăţi 

unde-ai ascuns

taina pământului

şi a vieţii de aici?

Auzul se-ncordează

s-audă ceva!

...............................

Dar Dumnezeu tace!

şi morţii mei...

tac alături de El.

Un loc pentru rugă

Ieri, mă refugiam

în lumea viselor fără sfârşit,

furişându-mă în acest univers

tot atât de uşor ca un copil.

Azi, lumea nevinovăţiei

a devenit un simplu anonim

îngropat undeva,

fără nume,

fără o cruce în semn de popas:

„Loc pentru o rugă fierbinte“!

Din vol. Vraj-B-a clipei/ copyrighr: Viorela Codreanu Tiron