Faceți căutări pe acest blog

Totalul afișărilor de pagină

BINE ATI VENIT PE ACESTA PAGINA!

Poate aici veţi regăsi un strop de linişte sau un loc unde v-ar place să zăboviţi în clipa de taină!

vineri, 21 ianuarie 2011

Cronica volum Vraj-B-a clipei

CUVÂNT ÎNAINTE

A rămâne preţ de o lectură atentă faţă-n faţă cu poezia cuminte şi cu minte ( dar nu numai atât) a doamnei Viorela CODREANU TIRON şi apoi cu ecourile acesteia este un privilegiu de mult râvnit, ba, mai mult, un delict apriori iertat de către firescul şi nobilul omenesc din tine în drumul spre insaturabila nevoie de frumos crescut trudnic în cumplitul război... paşnic dintre Vraja clipei şi Vrajba clipei, cele două ipostaze şi titluri ale volumului comasate provocator într-unul singur, ca un memento al perenei confruntări.
Poezia de faţă, că vrea sau nu vrea, că ştie sau nu ştie, că răspunde sau nu întru totul intenţiei nemărturisite a autoarei, încearcă să întreţină o pace (totuşi belicoasă) între cumplitele zbateri din universul individual al omului, fără să aresteze, să dojenească sau să ucidă. Armele războiului nonviolent sunt toleranţa de ordin superior şi înţelegerea raţiunii atât a vârfurilor în sus, cât şi a celor în jos, ocrotirea şi mângâierea deopotrivă a tuturor contondenţelor, a firescului acestora în necuprinsul imperiu uman al fiecărui individ. Dezideratul (nemărturisit), în ciuda redundanţei voite, este împăcarea... neprietenească între seva războinică a sângelui vieţii gata să-şi ţâşnească flacăra roşie a răzmeriţei şi lacrima bucuriei vieţii totdeauna gata să stingă pojarul. Deci, vrajba clipei contra vrăjii clipei, sau invers. În fond, nu asta trăieşte omul, nu ăsta îi e datul şi nu graţie izbânzii şi neizbânzii în acest război nerăzboi este el suprema minune a lumii lui Dumnezeu?
Poeziile din acest volum – s-o spunem de pe acum, putând ilustra cu fiecare dintre ele – sunt un imn adus acestei superbii a sufletului omenesc, imn eroic tocmai prin nebeligeranţa sa. Citez din subtextul nescris al versurilor: «Suflete al meu, încearcă, rogu-te, să trăieşti în pace aprigul război dintre cele două chemări care te dispută cu forţe relativ egale: ale raiului bucuriilor care te luminează şi ale chinurilor iadului care te întunecă!» Câştigul este această veşnică încercare, pentru că aparenta reuşită faptică e iluzie. Câtă risipă de viaţă face viaţa pentru aceasta! Oare de aceea e veşnică, veşnicindu-ne încercările şi întrebările? La naiba răspunsurile! După ce le-am avea, ne-am plictisi, adică am trăi numai ca morţi. Ce este timpul? / Este, oare, dezvăluirea culorilor, / şi a miresmelor/ sau o tolbă a amintirilor?/ Este, oare, uitare sau chemare?/ sau prăbuşire şi înălţare?/ sau, poate, căutare şi pierdere,/ găsire şi rătăcire?/ o fi doar un mister/ sau revelaţia supremă?.../Un singur lucru nu trebuie să uiţi:/ Prăpăstiile adulmecă, întotdeauna, clipa rătăcirii!/ Să nu ne temem însă nici de marile răspunsuri, fiindcă nu vom ajunge niciodată la ele. Unii da, de pildă poeţii, ajung, dar numai cu puterea vorbelor, mai ales, a vorbelor gândului. Celelalte puteri ale omului sunt prea slabe, îşi fac iluzii deşarte. Dar ce bine e aşa! Ce frumoasă e neliniştea, şi ce viaţă când ştii că e numai nelinişte, nicidecum vreun pericol că am putea cunoaşte totul şi, în consecinţă, raţiunea existenţei noastre ar dispărea. Teamă? De ce teamă, chiar dacă Se prăbuşesc zorii peste mine/ pecete înfierată să-mi pună/ pe inima ce aleargă beteagă/ şi-şi caută rămăşiţele prin tine. Şi ce dacă? Nu asta ne e menirea?
Îndrăznesc să afirm că asemenea poeme trăiesc difuz, inexprimabil, în fiecare dintre noi, dar, din lipsa hainelor, nu pot ieşi în lume. Se rostesc însă în noi, în ceasurile de meditaţie când, aparent, suntem singuri, dar de fapt în compania întregii lumi, a necuprinsului invitat la dialog. Abia atunci vorbele îşi arată acolo în ele şi între ele întreaga corolă de valenţe şi virtuţi. Dar glasul – nu, glasul e apanajul poeţilor. Ajungem astfel, după ce parcurgem tot mai liniştiţi încrâncenarea tot mai cumplită a războiului cu pacea sau a păcii cu sinistrul, ajungem la deloc paradoxala linişte învolburată abundent, dar mut, la frenezia de a trăi în compania clipei de vrajă şi a celei de vrajbă.
Pe de altă parte, poezia Doamnei, o poezie şi a distincţiei, nici nu trebuie decriptată. Ea se insinuează în cititor ca lumina, îl cucereşte, îl face pe nesimţite biruitor, prin profunzimea francă şi înţelegerea tainelor care, încet-încet, se lasă dezgolite ca să-ţi arate în spatele lor altele, tot mai inexpugnabile. Cuvintele, nesiluite de tirania poetului dur care le înhamă zadarnic la poveri peste puterile lor, îşi dezvăluie din plăcerea lor înţelesurile şi subînţelesurile la imboldul sărutului şi nu al biciului.
Într-o lume care cultivă cu fervoare şocul, instinctele gregare iraţional şi premeditat dezgropate, care cultivă obscenitatea şi în care coexistă (Doamne!) industria războiului, a morţii cu industria frumosului confecţionat în serie să înlocuiască frumosul, poezia doamnei Viorela CODREANU TIRON este un balsam, un panaceu, un memento pentru om să nu abjure de la condiţia sa de suflare dumnezeiască de dragul efemerităţii sclipitoare şi zornăitoare.
Să aspirăm toţi, unguibus et rostro, la genial? Dar într-un şirag de perle veritabile nu există nicio perlă, iar geniile s-au născut şi au crescut din zicerile – perle născute şi crescute de popor: A fi sau a nu fi... Lumină, mai multă lumină... Omul e măsura tuturor lucrurilor... Arta e lungă, viaţa e scurtă... Armele să dea întâietate togii, laurii – elocinţei... Cunoaşte-te pe tine însuţi... Mulţi chemaţi, puţini aleşi... Poet te naşti, orator devii... Nu voi muri de tot... Ştiu că nu ştiu nimic...
Vă mulţumesc, stimată doamnă, pentru efortul de a demonstra că singurul război care trebuie luptat este războiul – pace cu tine însuţi.
Ştefan GOANŢĂ