Faceți căutări pe acest blog

Totalul afișărilor de pagină

BINE ATI VENIT PE ACESTA PAGINA!

Poate aici veţi regăsi un strop de linişte sau un loc unde v-ar place să zăboviţi în clipa de taină!

miercuri, 15 iunie 2016



Zvonul sirenelor


Sunt năvala şi mângâierea valurilor
ce mor în nisipul fierbinte.
Sunt zvonul sirenelor
ce vine de prea departe de tine.
De ce ţi-e frică să atingi această mare?
prea plină de mistere unduitoare,
ce se sfarmă de maluri,
pentru a pleca mai departe?
Prinde măcar acest val
ce vine spre tine!
Şi strânge-l,
strânge-l în mâinile tale!











MEERJUNGFRAUEN GEMUNKEL


Ich bin der Ansturm und der Wellen Trost
die in dem heißen Sand sterben.
Ich bin Meerjungfrauen gerücht
das zu dir von zu weit kommt.
Wieso hast du angst dieses Meer zu berühren?
zu voller wellenförmige Geheimnisse sind,
die sich an Ufern prallen,
damit er sie weiter gehen?
Fang wenigstens diese Welle
die dir angegebenen kommt!
Und halte sie,
halt sie in deinen Händen!





CEEA CE NU ŞTIAI...


Îţi spuneam odată că sunt piatră
ceea ce nu ştiai...
era că fiecare piatră a trăit
somnul pietrei
şi a văzut, cum văd şi eu,
prin somnul pământului,
prin somnul aerului,
prin somnul apei,
prin somnul trupului…
Numai nesfârşitul dans al luminii
n-am reuşit să-l văd... pentru că... lumina,
lumina nu doarme niciodată!
Şi-atunci... m-am întors
în somnul pietrei şi-n mine,
în uitare şi-n aduceri-aminte,
ascunzându-mă în miezul muntelui
unde ochii ce privesc,
nu pot pătrunde!





WAS DU NICHT WUSSTEST…


Ich sagte dir mal, dass ich Stein sei
Doch das wusstest Du nicht...
es war wie jeder Stein der lebte
den Schlaf des Steins
und sah wie ich auch sehe
durch Erden schlaf,
durch Lufts schlaf,
durch Wassersschlaf,
durchs Schlaf des Körpers...
Nur den endlosen Tanz des Lichts
schaffte ich nicht zu sehen...weil...das Licht,
das Licht schläft niemals!
und dann... drehte ich mich um
im Schlaf des Steins und in mich,
ins vergessene unter den Erinnerungen,
versteckte mich ins Bergesherz
wo die blickenden Augen,
nicht eindringen können!





Nimeni nu vede


Iubirea a căzut pe nevăzute
în adâncul unei prăpăstii de nori
tocmai acolo...
unde ochii pescăruşilor plutesc obosiţi
pe fundalul furtunii,
iar ţipătul lor se cufundă în vuietul vântului.
Şi nimeni nu vede,
nimeni nu simte
că-i lipseşte ceva!
Dar cine mai poate vedea?!...
când ochii noştri orbesc
de vuietul vântului,
când ochii orbilor
sunt păsări moarte
aruncate-n pustiul de munte?
şi ochi de sticlă urmăresc zborul văpăii
care nebănuit se stinge
printre genele coborâte ale uitării
de semeni.





NIEMAND SIEHT


Ungesehen die Liebe ist gefallen
in Wolkentiefen Grund
genau dorthin...
wo die Möwenaugen voll Müdigkeit entschweben
im Untergrund des Sturms,
und ihre Schreie im Windes heulen sinken.
Und niemand sieht,
niemand füllt,
dass ihnen etwas fehlt!
Doch wer kann noch was zu sehen?!...
wenn unsere Augen erblinden
vom Windes brüllen,
wenn die Augen der blinden
tote Vögel sind.
weggeworfen in den Bergenöde?
und Glassaugen die Flammensteigen verfolgen
unerwartet erlöschen zwischen den Wimpernschatten der Vergessenheit

unsers gleichen.

©versuri: Viorela Codreanu Tiron/ traducere: Christian W. Schenk

vineri, 10 iunie 2016

DUMNEZEU TACE!


Către Tine, Doamne,
privirile au rămas pironite!
aşteaptă să le arăţi 
unde-ai ascuns
taina pământului
şi a vieţii de aici?
Auzul se-ncordează
s-audă ceva!
...............................
Dar Dumnezeu tace!
şi morţii mei...
tac alături de El.


UN LOC PENTRU RUGĂ


Ieri, mă refugiam
în lumea viselor fără sfârşit,
furişându-mă în acest univers
tot atât de uşor ca un copil.
Azi, lumea nevinovăţiei
a devenit un simplu anonim
îngropat undeva,
fără nume,
fără o cruce în semn de popas:

„Loc pentru o rugă fierbinte“!


luni, 6 iunie 2016


ÎNTREBĂRI…

Ce este timpul, mă întrebi ?
Este, oare, dezvăluirea culorilor,
şi a miresmelor
sau o tolbă a amintirilor?
Este uitare sau chemare?
Sau, poat,e prăbuşire şi înălţare?
E căutare şi pierdere,
Rătăcire sau găsire ?
Este mister
sau revelaţia supremă?…
Timpul este Timp şi atât!
…dar aminteşte-ţi:
Prăpăstiile adulmecă întotdeauna
clipa rătăcirii!


AM SĂ DESCHID FEREASTRA

Am să deschid fereastra,
pentru ca-n nerăbdarea singurătăţii
şi-n setea de alte chipuri
sau de mine,
să văd cum chipul anonim al nopţii,
lipit de fereastră mă priveşte
sau, poate, chipul tău să-l văd
pătând cărările albe ale lunii,
ce trece la fel de nepăsătoare

în faţa zbuciumului dimineţii.


Când ai să ştii?...

Ai pus vreodată urechea la pământ
să auzi cum creşte iarba?
Ai lipit vreodată gând lângă gând
pentru a mă naşte
în spatele pleoapelor?
Ai băut vreodată din izvorul
ce curge către munte?
Ai adunat vreodată nuferi
crescuţi pe ape îngheţate?
Atunci... poate, ai să ştii
de am fost...
de mai sunt...
de voi mai fi !...



PERPETUUM

Întotdeauna se va întrupa,
din tăinuite şi nebănuite genuni,
lacrima din zilele copilăriei,
pentru a da răgaz
frumuseţii să se arate,
viselor să se nască,
sălciilor să încărunţească.



CINE SĂ MAI ŞTIE?

Ce ciudat!
Memoria s-a hotărât acum
să-mi restituie trecutul.
Nu! Nu pentru a-l slăvi,
ci doar pentru a-l deplânge 
şi a-l înţelege (?!)
.................................
Dar... iartă-mă că te-ntreb:
„La ce-mi va folosi
această înţelegere de pe urmă?“


Protejat copyro/ Viorela Codreanu Tiron
pictura de Nydia Lozano / http://www.nydialozano.com/





duminică, 29 mai 2016


Cuvinte

Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute,
rămase nespuse,
pe toate le-am cules
şi le-am spălat cu rouă-de-soare.
le-am presărat pe ropotul ploii
şi le-am înfipt în mare,
de unde valul le-a adus la picioarele tale.
Să nu te apleci!
Eu am ţinut odată valul în mâini
şi-am presărat fire de iarbă
pe creştetul universului
şi-am văzut:
Deasupra...
Dedesubt...
Nimicul îşi face culcuş.



Szavak

Eldobott, elveszett, néma szavak,
soha ki nem mondottak,
rendbeszedtem mindeniket
a reggeli nap harmatával tisztára mostam,
szerteszét szórtam az eső visszhangjával
tenger vizébe véstem,
ahonnét a hullámok lábad elé hordták.
Ne hajolj le értük,
mert egyszer már kezedben tartottad őket.
Fűszálakat szórtam
És láttam:
Fentről…
Lentről…
Hogy a semmi magának fekhelyet készít.



Pruncul singurătăţii

Legăn şi acum
pruncul singurătăţii...
Îl hrănesc în neştire
cu lapte-de-lacrimi,
cu rouă-de-stele,
chiar dacă ştiu
că-mi secătuieşte inima,
şi-mi frânge mâinile cu greutatea lui;
chiar dacă ştiu că-mi oboseşte
până şi gândurile sterpe.
Legăn şi legăn...
poate va adormi
o clipă doar.



Az egyedüllét gyermeke

Még ringatom
az egyedüllét gyermekét
étellel kínálom
könnytejjel,
csillagok harmatával
pedig tudom,
hogy kiszárítja szívemet,
leszakad kezem súlyától
és tudom azt is,
kiszívja hiábavaló gondolataimat
mégis ringatom, ringatom…
hátha elalszik,
legalább egy percre.




Poate...

A fost o naştere!
A fost o moarte!
Şi a mai fost...
poate,
ceva-ntre ele...
un cântec duios
sau un vaiet! (?)
Spuneţi-mi !
ce-a fost?!...



Talán

Volt a születés!
Volt a halál!
És közöttük volt egy kellemes dal
Vagy talán egy emberi jaj
Mondd: mi volt egyáltalán?!



Sub povara iubirii

Te-ai îndrăgostit de mine, Durere,
atât de tainic,
atât de deplin,
atât de etern!
şi-atât de spăimos
te-ai împlântat în oasele mele,
încât au început să se sfarme
sub povara iubirii.



A szerelem súlya alatt

Te, Fájdalom, belém szerettél,
sanyarún titkos,
sohasem véges,
mégis végtelen!
És annyira félelmetesen
a csontjaim közé hatoltál
érzem, szétrobbanok
a szerelem súlya alatt.



Firul de fum

Am cules
nenumăratele tale furtuni
şi-am continuat să trăiesc
– prin bolul inocenţei –
în visul
transformat în firul de fum,
ce se strecoară
prin toate ungherele tale
cu veşnica pecete a arderii.



Füstszál

Megszámlálhatatlan
viharaidat gyűjtöttem össze,
megpróbáltam
átélni értetlenségedet.
És füstszállá
változtatott álmokat,
amik minden porcikámba behatoltak,
az esztelenség végtelen pecsétjével.



 protejat copyro!

marți, 24 mai 2016

Floare-de-colţ



Desculţă de gânduri,
desfrunzită de vise
îmi cresc rădăcinile
pe lujerul ploii,
şi-mi legăn ramurile
pe creştetul pământului.


Eşti o mare îngheţată
pe care dorm razele
şi se odihnesc petalele ploii...
Dar nicio mare nu seamănă cu alta,
numai tu, departe,
revenind în mine
cu stele pe suflet
care nu au cer
pe care să răsară,
revii de-atâtea ori...
răscolind furtunile mele!


Aş vrea
să mă pot uita lung,
fără să cad în adâncurile
cerului de dedesubt,
în slăvile înălţimilor
pornite din adâncuri.

Aş vrea să pot frânge
pumnul destinului,
ce-mi tescuieşte timpul
în lacrimi.



Cu tremurânde mâini
speranţa ajunge la tine!
Să nu-i distrugi
gândul coloanei infinite
urzit în veşnicia umbrei tale.
Aşterne-i limpezi covoare de nuferi
plutind alături pe cerul sălbatic,
unde toţi norii

mi se agaţă de gene.

protejat copyro!/ Viorela Codreanu Tiron