Faceți căutări pe acest blog

Totalul afișărilor de pagină

BINE ATI VENIT PE ACESTA PAGINA!

Poate aici veţi regăsi un strop de linişte sau un loc unde v-ar place să zăboviţi în clipa de taină!

vineri, 30 ianuarie 2015


PRIVEŞTE-MĂ !

Sunt ghemul de alge
prins în vâltoarea apelor;
Miezul de singurătate,
frumoasă şi rece,
ce trece prin lume
ca umbra unei deşertăciuni
                          fără nume:
                     învăluindu-te,
          adunându-te,
risipindu-te!



O INIMĂ FĂRĂ ASCUNZIŞURI

Mi-am îngropat mâinile în cer
le-am înfipt
în pământ,
în piatră
şi-în lut.
Peste tot am umblat
şi am căutat
o inimă fără ascunzişuri
pe care s-o pot ţine în mâini.


 CUNUNATA CU TIMPUL

Cununată cu timpul,
destinul
mi-a făcut rochie de mireasă
din mătasea prăfuită a amintirilor
ce mă trag spre un trecut
– veşnic prezent -
din câmpiile-nflorite
sub un cer încărunţit de stele.


ROUA PRIVEGHIULUI


Pumnul dimineţii mă spală
cu roua priveghiului,
lovindu-mă
cu năpasta naşterii mele,
în care simt tânguirea
cu toată pustietatea
şi tristeţea vieţii
ce trece pe nesimţite
împovărându-mă
cu tainice spovedanii.

ZBATERE


Mă cheamă lacul
oglindit în ochiul nemilos al cerului
de unde coboară nori grei
în sumbre tăceri de eternitate
pe zborul meu
care nu e decât
zbatere
între ziduri
temeinic zidite.


UNICA ORĂ A ZILEI


Când se întunecă devin cenuşie,
mă dizolv în obscuritatea opacă
odată cu gândurile
în această unică oră a zilei
plină de semnificaţii,
ce-mi bate în uşă :
e ora ispăşirii,
mereu izbăvită,
nicicând ispăşită.



ZBATERE


Mă cheamă lacul
oglindit în ochiul nemilos al cerului
de unde coboară nori grei
în sumbre tăceri de eternitate
pe zborul meu
care nu e decât
zbatere
între ziduri
temeinic zidite.

joi, 29 ianuarie 2015

Poarta de la marginea zilei...


CUI ÎI PASĂ ?


Cui îi pasă de îngândurarea
şi tristeţea stelelor ce coboară în mine?
Cui îi pasă de sălciile ce mă plâng,
de râul ce se aruncă în lac,
unde pluteşte umbra mea
mână în mână cu imaginea ei în apă?
Cui îi pasă de cerul fierbinte
cu suviţe cărunte
rămas de la norii ce nu mai suportă albastrul?
Atâtea  întrebări îmi rămân...
la care universul răspunde
mereu cu marea lui muţenie!


CUI SĂ STRIG?


Ce rost să mai strig timpului,
acestei lumi inerte şi surde?
când nu mai pot găsi
lacrima din ochii timpului
iar sufletul lumii...
s-a stins în aduceri-aminte.


URSITOARELE


De la naştere am fost înfăşată
într-o pânză ţesută din lacrimi,
ursită să plătesc poliţa,
pe care Natura – sora Soartei –
mi-a scris numele.
Ursitoarele mi-au lepădat în leagăn
lacrimi peste lacrimi
din care să-mi fac coliere-mătănii,
să nu mă plictisesc
când va veni adevărata durere.


TIMPUL MEU


Timpul meu unic,
aparte de celelalte timpuri,
s-a scurs atât de încet
pe lângă mine,
încât nu mai ştiu
de l-am avut,
de-a fost cu-adevărat al meu
sau nu a fost decât
iluzia unui timp,
răstălmăcit de doamna Vreme.

marți, 13 ianuarie 2015




SĂRUTUL FRUNZELOR


Pomii se-apleacă de forţa vântului
şi ultimele frunze sărută
umbrele oamenilor.
Acelaşi vânt suflă,
şuieră, acum,
şi se loveşte
de toate ferestrele
plângând amărăciunea
unei tristeţi fără nume,
peste lumânări tremurânde,
care mai pâlpâie
în ploaia ce se-ngemănează cu vântul,
în aerul nopţii care se umple 
de gânduri şoptite sub stânci,
unde apa se loveşte de pietre
încremenind.

NU MAI VĂD


Încremenită în somnul supus al lunii
nu mai văd spaima
de-a trăi mai departe în tine.
Nu mai văd nici chipul tău,
acoperit de tăcerea fricii
adormit în sărutul-de-rouă,
şi nici că nu va mai veni
mărunta eternitate
ascunsă-n trecutul absenţei.

PENTRU ULTIMA DATĂ


strălucea verdele
lăcuit al plopilor...
culorile aveau pentru ultima dată
parfumul amintirilor-de-rouă…
            târzii ochi rătăciţi în lumină.

TOTUL CADE(-N AMURGURI)


Amurgul înghite în tivul său ziua,
care se scurge în alergături.
Numele meu,
plin de grindină,
îmi sare în spate…
frisoane cărunte,
mai crunte decât frigurile,
mă pătrund
când îl văd topindu-se
la căldura lumânărilor,
cheag de sânge căzând
în grămada celorlalte nume.

ÎNTRE DOUĂ CURCUBEIE


Am început deodată să aud…
să aud ţipătul copilului din mine.
Şi acest sentiment…
era ca şi cum
într-o după-amiază fierbinte
dăinuia… mai întârzia,
nehotărât acum, 
nu ca un sunet,
ci ca un lucru,
pe care pielea l-ar fi putut asculta
sau părul de pe creştetul capului.
Auzeam acum pentru prima dată
ţipătului înăbuşit al copilului
înfometat de albastrul cerului
prins între două curcubeie.

AMINTIRI ÎNCEŢOŞATE


Aripi însângerate se topesc
în cenuşa norilor
şi lasă pete de sânge
pe firul de iarbă al vieţii,
unde zâmbetul se evaporă
pe aminirile ceţii.

ARDERE


Focul răscolit de vânturi
îmi atrage lacom umbra
mistuind-o,
molcom, în vâlvoare.
Vânturile lăcrimează în foc
amintindu-şi de-un izvor
ce curgea odată pe lângă ele
într-o veşnică simţire
care acum nu mai este.

copyright: Viorela Codreanu Tiron


marți, 6 ianuarie 2015

Totul în jur...



TOTUL ÎN JUR

Sălbaticii cai scăpaţi
din frâul pasiunii
aleargă pe sufletul meu;
tropotul lor se opreşte-n timpane
şi zbuciumul lor de încătuşare
mă leagă de nopţi nebune
ce vin după mine,
iar totul în jur
e infern.

 

***

 

Mi-am mânat gândurile,

cai sălbatici, speriaţi,
spre câmpiile adevărului,
să pască în voie
liniştitele frământări
ale pământului din mine...


NUMAI EL ŞTIA

Numai El ştia
să gândească vremea copilăriei
ca pe un cerc închis
într-un mănunchi –
pe care să-l poată cuprinde
într-o clipă cu privirea –,
pentru că acel cerc
era însăşi esenţa
miraculoasă
a lumii.


NUMAI CINE VREA

Numai cine vrea să găsească
izvorul liniştei
pentru a nu plânge
înaintea morţii...
numai acela
trebuie să stea de vorbă cu amintirile,
aceste gânduri istovite ,
şi să străbată apoi până la capăt
depărtarea speranţei:
atingând-o.

©Viorela Codreanu Tiron