Poeme din diferite volume

Motto:

La naştere, se spune, ţi se pune un semn pe frunte... Mie mi s-au dat cicatrici în formă de gură, răni sângerânde... şi cu multe altele… pe care nu le-am văzut! Nu mă vaiet, nu mă plâng! Încerc să trăiesc şi să vă şi înţeleg dincolo de clipa plină de vrajă sau vrajbă!




Tot ce vă spun

Am străbătut
întinderea de piatră goală,
pustiul străjuit de stânci
acoperite cu gheaţă
şi-am întrupat cuvântul
ca să înţelegeţi
tot ce vă spun
şi, mai ales,
ce nu vă spun.


Oare cine sunt?


Sunt, oare, pana de pasăre
rătăcită-n agonia zborului?
sau izvorul secat din lacrima toamnei?
Sunt amurgul înnourat
de-acele ploi îndelungate?
sau doar o ancoră legată de cer
şi aruncată-n oceane?!
Dar şi mai mult de-atât
aş vrea să ştiu ce ferecă
porţile dinspre Tine?


Îmi vei spune vreodată?


Spune-mi
de unde încep şi de unde vin
gândurile – aceste amintiri
dintr-un trecut-netrecut?
Şi unde s-a pierdut tărâmul
pe care, până şi noaptea,
florile sunt luminoase?
Şi, spune-mi, dacă ştii,
unde este cumpăna de sus
a izvoarelor? –
locul în care
până şi sufletele uscate
pot înflori măcar o dată?


Clipa


Se-aşterne ceasul înserării,
iar rememorarea pătrunde tiptil
în mine… şi în timp;
aducerea-aminte se grăbeşte,
ca nu cumva să uit ceva.
Şi vine, vine precum fulgerul
clipa –,
clipa când trebuie să dau socoteală:
când, fără remuşcare, memoria
îmi propune, acum:
„Jocul chibzuinţei!“




Copii blestemaţi


Florile – aceşti copii ai soarelui,
blestemaţi să nu-şi vadă părintele
nicicând,
dar care vieţuiesc,
alături de muşchiul mustind de apă,
fără putinţă de-mpotrivire
sunt darul divin din care curge
firul de apă ce naşte oceanul.
De ce călcăm peste aceste flori?



Numai un univers de iubire


Numai un univers de iubire
cer timpului şi Ţie!
apoi toamna poate veni,
pentru că nu-mi va mai fi teamă
de nici o frunză căzută.
Numai un univers de iubire,
te rog, Doamne,
îngăduie sufletului meu să-l ardă,
pentru că nu vreau ca aici,
aurindu-se,
drumul meu să sfârşească
fără putinţă de-nălţare.



Dumnezeu tace!


Către Tine, Doamne,
privirile au rămas pironite!
aşteaptă să le arăţi
unde-ai ascuns
taina pământului
şi a vieţii de aici?
Auzul se-ncordează
s-audă ceva!
...............................
Dar Dumnezeu tace!
şi morţii mei...
tac alături de El.



Un loc pentru rugă


Ieri, mă refugiam
în lumea viselor fără sfârşit,
furişându-mă în acest univers
tot atât de uşor ca un copil.
Azi, lumea nevinovăţiei
a devenit un simplu anonim
îngropat undeva,
fără nume,
fără o cruce în semn de popas:
„Loc pentru o rugă fierbinte“!


Cum să culeg lumina?


Învaţă-mă, Doamne,
cum să culeg lumina?
ce Tu o dărui pretutindeni,
dar ochii orbi
nu o mai recunosc?!
Cum să culeg
mireasma veşniciei,
de pe toate altarele Tale,
şi să o duc cu mine,
aiurea,
în lume?

Omule! (?)


La hotarele mărginitului
cu nemărginitul
nimic nu-i imposibil
pentru tine – Omule!
Tu poţi naviga spre apus,
pentru a ajunge la răsărit,
dacă descoperi Iubirea!

Rugă


Adu-mi, Doamne, lumina în casă!
Dă-mi-o s-o beau dimineaţa!
Pune-mi-o cu pâinea pe masă!
Aşterne-o pe perna
unde se leapădă gândul!
şi încălzeşte-mi aşternutul cu ea!



Zori de copilărie


Undeva, în zorii copilăriei,
orizontul strălucea
de-acea blândă lumină.
Privirea coboara
în zorile virgine,
ce-şi deschideau filele
petală cu petală,
pleoapă după pleoapă –
toate oarbe, catifelate, adormite –
care-ascundeau în adâncul lor
pupile azurii-albastre
şi cuiburi ţipătoare de colibri.



Dar cum să mă desprind?


În clipa înfiorată de frică
un gol imens, dureros
se rostogoleşte înaintea mea,
se prăbuşeşte
şi pluteşte în mine!
Să renunţ? Să lupt?!
Să urc-coborând
dincolo de lume?...
Dar cum să mă desprind
din această renunţare la mine?
şi cum să mă alătur elanului
ce trece pe lângă mine?... când
numai dragostea
poate goni înaintea soarelui
şi roteşte vârtelniţa anotimpurilor?!


Oare-i poveste?!

A început să se aştearnă
lacrima nopţii – a nopţii-poveste,
ce-mi leapădă în prag
toate insomniile
din istoria universului.
Şi-n zvârcolirea luminii
o văd cum se îndreaptă
spre aripa dimineţii-stelare,
unde izvoarele
mai şoptesc pe la colţuri,
povestea luminii-noptatice.
Iar eu, rămas tainic copil,
ascuns la gura sobei
aştept să înţeleg şopotul vorbelor
din tainele viselor...
Veau să-nţeleg:
oare-i poveste?!