Faceți căutări pe acest blog

Totalul afișărilor de pagină

BINE ATI VENIT PE ACESTA PAGINA!

Poate aici veţi regăsi un strop de linişte sau un loc unde v-ar place să zăboviţi în clipa de taină!

marți, 7 aprilie 2015



Nu-mi lăsa timp...

Când tu taci, glasul păsărilor dispare
printre frunzişul pomilor,
mi se aşterne toamna peste tâmple
şi este atâta linişte,
încât pot auzi şi muzica încă nescrisă!
Numai gândul te mai poate aduce aproape,
ca pe un strop de apă căzut
din preaplinul durerilor mele
sau poate ca pe un strop de ploaie,
sorbit de pământul uscat,
ce dispare aproape fără să-l vezi.
Când tu taci,
se cutremură pământul
şi respiraţia se opreşte
să nu-ţi tulbure liniştea tăcerii…
se cutremură până şi izvoarele
şi începe să doară dorul de tine.

Nu îmi lăsa timp pentru a învăţa
să mi te-aduc aminte!

miercuri, 1 aprilie 2015



Motto:
„Tulburatu-s-a de întristare ochiul meu,
îmbătrânit-am între toţi duşmanii mei.“
David, Psalmul 6


ECOUL NAŞTERII MELE


Sunt un copil al cuvântului,
născut pe braţele plânsului,
botezat de ţipăt,
crescut din rădăcinile lumii,
înecat în apa botezului,
de unde mă-ntorc
strigând mereu
în ecoul naşterii mele.

URSITOARELE


De la naştere am fost înfăşată
într-o pânză ţesută din lacrimi,
ursită să plătesc poliţa,
pe care Natura – sora Soartei –
mi-a scris numele.
Ursitoarele mi-au lepădat în leagăn
lacrimi peste lacrimi
din care să-mi fac coliere-mătănii,
să nu mă plictisesc
când va veni adevărata durere.

MAI DAŢI-MI LACRIMI !


Daţi-mi lacrimi
să pot plânge sufletul meu
mort de milenii…
Daţi-mi lacrimi !
să pot spăla păcatele omenirii
şi-ale pământului… ce ne-ndură…
Daţi-mi lacrimi
să mă pot aduna din ele
în cristale de mir,
răscolind deşerturi
începute şi sfârşite
în inima unui Crist !

VĂD, DOAMNE…


Acum, văd, Doamne,
văd prin negura luminii
liliecii cu aripi lipiciose,
ce vor să se agaţe de mine,
cum s-a agăţat patima 
durerii nebune…
Văd, Doamne
cum arzi aripi negre
ce fâlfâie-mprejurul meu în vârtejuri.
Şi… văd, Doamne,
acum văd !
cum le preschimbi în petala luminii,
pe care mă aşterni
în boare de rouă
cu miros de primăvară.

OBOSEALĂ TÂRZIE


Am venit de departe
pentru această oră târzie
să-ţi cumpăr taina cu umbre arse
pe buzele tale
din care mai răsar trandafiri
pe chipul globului
rostogolit în aceeaşi
veşnică oră,
obosită…
târzie…

TOT CE VĂ SPUN


Am străbătut
întinderea de piatră goală,
pustiul străjuit de stânci
acoperite cu gheaţă
şi-am întrupat cuvântul
ca să înţelegeţi
tot ce vă spun
şi, mai ales,
ce nu vă spun !...

OARE CINE SUNT?


Sunt, oare, pana de pasăre
rătăcită-n agonia zborului?
sau izvorul secat din lacrima toamnei?
Sunt amurgul înnourat
de-acele ploi îndelungate?
sau doar o ancoră legată de cer
şi aruncată-n oceane?!
Dar şi mai mult de-atât
aş vrea să ştiu ce ferecă
porţile dinspre Tine?

ÎMI VEI SPUNE VREODATĂ?


Spune-mi
de unde încep şi de unde vin
gândurile – aceste amintiri
dintr-un trecut-netrecut?
Şi unde s-a pierdut tărâmul
pe care, până şi noaptea,
florile sunt luminoase?
Şi, spune-mi, dacă ştii,
unde este cumpăna de sus
a izvoarelor? –
locul în care
până şi sufletele uscate
pot înflori măcar o dată?

CLIPA


Se-aşterne ceasul înserării,
iar rememorarea pătrunde tiptil
în mine… şi în timp;
aducerea-aminte se grăbeşte,
ca nu cumva să uit ceva.
Şi vine, vine precum fulgerul
clipa –,
clipa când trebuie să dau socoteală:
când, fără remuşcare, memoria
îmi propune, acum:
„Jocul chibzuinţei!“

DORINŢĂ


Aş vrea
să mă pot uita lung,
fără să cad în adâncurile
cerului de dedesubt,
în slăvile înălţimilor
pornite din adâncuri.
Aş vrea să-mi pot frânge
pumnul destinului,
ce-mi tescuieşte timpul
în lacrimi.

NOSTALGIA FULGILOR


M-ai culcat între două veşnicii
să nu aud cum doare iarna.
Mi-ai smuls braţele de nea
fără să ştii că dragostea
oricărui fulg de nea,
oprit pe geană,
vine cu o depărtare,
iar fereastra deschisă spre soare
mă absoarbe surâsului
dintre cele două veşnicii
prin obscuritatea sa albă.

MĂ DOARE… ACEASTĂ DURERE


Mă doare cuvântul tău
din vorba abia şoptită
sau poate amintită!
Mă doare şi zâmbetul tău
cules din poamele tristeţii…
Mă doare!  şi iar mă doare
acestă dimineaţă,
în care mă trezesc singură,
fiindu-mi alături.
Şi… mă doare…!
mă doare depărtarea gândului tău,
gândului tău de aproape!
Mă doare… şi iar mă doare…
această toamnă... cum mă dor
toate dimineţile fără de soare!
cum mă dor... toate ploile dezmăţate
cernute din poeme ascunse.

ZBOR SAU CĂDERE


Eu n-am avut niciodată
decât liniştea păsărilor
călătoare…
mereu venind de nicăieri,
mereu plecând spre nicăieri,
prinsă-ntre zboruri
cu aripi de mercur.

SĂ-MI MAI SCRII


Îmi place să-mi scrii
noaptea târziu,
pe marginea foii albe.
Fără cuvinte să-mi scrii!
chiar şi în grabă, gâfâind, cu sfială,
fără teamă de ecoul sfâşierilor tale.
Îmi place să-mi scrii
chiar dacă nu mi-ai scris
niciodată…
Să-mi mai scrii…
despre ce-ar fi putut fi
şi-n veci nu va fi!

LASĂ-ŢI MAMĂ…


Lasă-ţi, mamă, sânii goi
să mai pot bea
laptele crud al liniştii !
Lasă-ţi mamă sânii goi
să curgă laptele
dulce şi curat... să curgă...!
să mă pot sătura de inocenţă !


Fagment din vol. 101 poeme, apărut la editura BIODOVA
copyright: Viorela Codreanu Tiron