SĂRUTUL FRUNZELOR

Pomii se-apleacă de forţa vântului

şi ultimele frunze sărută

umbrele oamenilor.

Acelaşi vânt suflă,

şuieră, acum,

şi se loveşte

de toate ferestrele

plângând amărăciunea

unei tristeţi fără nume,

peste lumânări tremurânde,

care mai pâlpâie

în ploaia ce se-ngemănează cu vântul,

în aerul nopţii care se umple 

de gânduri şoptite sub stânci,

unde apa se loveşte de pietre

încremenind.

NU MAI VĂD

Încremenită în somnul supus al lunii

nu mai văd spaima

de-a trăi mai departe în tine.

Nu mai văd nici chipul tău,

acoperit de tăcerea fricii

adormit în sărutul-de-rouă,

şi nici că nu va mai veni

mărunta eternitate

ascunsă-n trecutul absenţei.

PENTRU ULTIMA DATĂ

strălucea verdele

lăcuit al plopilor...

culorile aveau pentru ultima dată

parfumul amintirilor-de-rouă…

            târzii ochi rătăciţi în lumină.

TOTUL CADE(-N AMURGURI)

Amurgul înghite în tivul său ziua,

care se scurge în alergături.

Numele meu,

plin de grindină,

îmi sare în spate…

frisoane cărunte,

mai crunte decât frigurile,

mă pătrund

când îl văd topindu-se

la căldura lumânărilor,

cheag de sânge căzând

în grămada celorlalte nume.

ÎNTRE DOUĂ CURCUBEIE

Am început deodată să aud…

să aud ţipătul copilului din mine.

Şi acest sentiment…

era ca şi cum

într-o după-amiază fierbinte

dăinuia… mai întârzia,

nehotărât acum, 

nu ca un sunet,

ci ca un lucru,

pe care pielea l-ar fi putut asculta

sau părul de pe creştetul capului.

Auzeam acum pentru prima dată

ţipătului înăbuşit al copilului

înfometat de albastrul cerului

prins între două curcubeie.

AMINTIRI ÎNCEŢOŞATE

Aripi însângerate se topesc

în cenuşa norilor

şi lasă pete de sânge

pe firul de iarbă al vieţii,

unde zâmbetul se evaporă

pe aminirile ceţii.

ARDERE

Focul răscolit de vânturi

îmi atrage lacom umbra

mistuind-o,

molcom, în vâlvoare.

Vânturile lăcrimează în foc

amintindu-şi de-un izvor

ce curgea odată pe lângă ele

într-o veşnică simţire

care acum nu mai este.

copyright: Viorela Codreanu Tiron