Zvonul sirenelor

Sunt năvala şi mângâierea valurilor

ce mor în nisipul fierbinte.

Sunt zvonul sirenelor

ce vine de prea departe de tine.

De ce ţi-e frică să atingi această mare?

prea plină de mistere unduitoare,

ce se sfarmă de maluri,

pentru a pleca mai departe?

Prinde măcar acest val

ce vine spre tine!

Şi strânge-l,

strânge-l în mâinile tale!

MEERJUNGFRAUEN GEMUNKEL

Ich bin der Ansturm und der Wellen Trost

die in dem heißen Sand sterben.

Ich bin Meerjungfrauen gerücht

das zu dir von zu weit kommt.

Wieso hast du angst dieses Meer zu berühren?

zu voller wellenförmige Geheimnisse sind,

die sich an Ufern prallen,

damit er sie weiter gehen?

Fang wenigstens diese Welle

die dir angegebenen kommt!

Und halte sie,

halt sie in deinen Händen!

CEEA CE NU ŞTIAI...

Îţi spuneam odată că sunt piatră

ceea ce nu ştiai...

era că fiecare piatră a trăit

somnul pietrei

şi a văzut, cum văd şi eu,

prin somnul pământului,

prin somnul aerului,

prin somnul apei,

prin somnul trupului…

Numai nesfârşitul dans al luminii

n-am reuşit să-l văd... pentru că... lumina,

lumina nu doarme niciodată!

Şi-atunci... m-am întors

în somnul pietrei şi-n mine,

în uitare şi-n aduceri-aminte,

ascunzându-mă în miezul muntelui

unde ochii ce privesc,

nu pot pătrunde!

WAS DU NICHT WUSSTEST…

Ich sagte dir mal, dass ich Stein sei

Doch das wusstest Du nicht...

es war wie jeder Stein der lebte

den Schlaf des Steins

und sah wie ich auch sehe

durch Erden schlaf,

durch Lufts schlaf,

durch Wassersschlaf,

durchs Schlaf des Körpers...

Nur den endlosen Tanz des Lichts

schaffte ich nicht zu sehen...weil...das Licht,

das Licht schläft niemals!

und dann... drehte ich mich um

im Schlaf des Steins und in mich,

ins vergessene unter den Erinnerungen,

versteckte mich ins Bergesherz

wo die blickenden Augen,

nicht eindringen können!

Nimeni nu vede

Iubirea a căzut pe nevăzute

în adâncul unei prăpăstii de nori

tocmai acolo...

unde ochii pescăruşilor plutesc obosiţi

pe fundalul furtunii,

iar ţipătul lor se cufundă în vuietul vântului.

Şi nimeni nu vede,

nimeni nu simte

că-i lipseşte ceva!

Dar cine mai poate vedea?!...

când ochii noştri orbesc

de vuietul vântului,

când ochii orbilor

sunt păsări moarte

aruncate-n pustiul de munte?

şi ochi de sticlă urmăresc zborul văpăii

care nebănuit se stinge

printre genele coborâte ale uitării

de semeni.

NIEMAND SIEHT

Ungesehen die Liebe ist gefallen

in Wolkentiefen Grund

genau dorthin...

wo die Möwenaugen voll Müdigkeit entschweben

im Untergrund des Sturms,

und ihre Schreie im Windes heulen sinken.

Und niemand sieht,

niemand füllt,

dass ihnen etwas fehlt!

Doch wer kann noch was zu sehen?!...

wenn unsere Augen erblinden

vom Windes brüllen,

wenn die Augen der blinden

tote Vögel sind.

weggeworfen in den Bergenöde?

und Glassaugen die Flammensteigen verfolgen

unerwartet erlöschen zwischen den Wimpernschatten der Vergessenheit

unsers gleichen.

©versuri: Viorela Codreanu Tiron/ traducere: Christian W. Schenk