ANOTIMPURI RISIPITE

Sunt primăvara de pământ

evaporată pe soare

Sunt toamna din pământ

risipită-n ţărână

ce a rodit prin vara uitată

şi-aşteaptă scuturarea

seminţelor iernii.

ANOTIMP FĂRĂ TRUP

Sunt amintirea

unui anotimp fără  trup,

fără nume

uitat pe drumul cenuşii

în candele de sânge,

contopit în umbra mormintelor

fără timp,

fără trup,

fără lumânări.

ANOTIMPURI INERTE

Când marea va creşte pe munte

ca floare-de-colţ

şi izvoarele vor umple văzduhul,

fără cântec de ploaie,

voi deveni pasărea mării

pe genele valului,

transformându-mă-n paleta de culori,

fără nicio culoare…

cu care-ţi voi picta

anotimpurile toate.

Motto :

„Sunt vărsa(ă) ca apa şi toate oasele mi-au ieşit din încheieturi ; inima mi s-a făcut ca ceara şi se topeşte înlăuntrul meu.“

Psalmul 22, 14

IARNĂ TIMPURIE

Ninge duios pe sufletul meu.

Fulgi răzvrătiţi împietresc

obosiţi

pe genele timpului

şi ard amintiri

ce-mi cântăresc vieţile trecute

pustiite prin veacuri

adunate acum în prima zăpadă!

Şi, ninge!...

Ninge duios

pe sufletul primei zăpezi!

ANOTIMPUL LACRIMILOR

Anotimp al lacrimilor încrustate

pe palmele plânse ale sufletului

mă-năbuşi cu iluzia veşniciei

şi flacăra nevăzută

ce-mi devorează

în linişte

timpul.

ANOTIMPURI ÎNGROPATE

Anotimpuri îngropate revin

în memoria timpului meu

unduindu-şi pletele

peste anii mei netrăiţi.

Mă strecor, printre clopote,

cu dangăt mut,

în toate ungherele inimii tale

fără să ştii când

îi voi sparge pereţii.

ANOTIMPURI PIERDUTE

Anotimpuri pierdute se dezlănţuie

în viforniţe liniştite

şi înalţă ramuri de sânge

ce curg ca iedera-albă-sălbatică,

unde nimic nu mai aminteşte

urma din umbra

anotimpului de uitare.

ANOTIMPURI BEZMETICE

Anotimpuri bezmetice

prinse în jocul ielelor

dănţuiesc pretutindeni

şi vor să mă-nhaţe

din casa luminii.

ANOTIMP ÎNCĂTUŞAT

Vine anotimpul încătuşării

ce-şi zornăie zalele

pe tâmplele mele;

îmi scutură pământul de stele

acoperindu-mi lumina,

de unde ţâşnesc

cu strigăt înalt

în ecoul prunciei.

ANOTIMPUL TĂCERII

Am adormit în anotimpul tăcerii

al reîntoarcerii,

al sufocării,

al destrămării cuvântului

pândind fereastra strigătului

din răvăşitele plete

ale adevărului.

  CLIPA

Se-aşterne ceasul înserării,

iar rememorarea pătrunde tiptil

în mine… şi în timp;

aducerea-aminte se grăbeşte,

ca nu cumva să uit ceva.

Şi vine, vine precum fulgerul

clipa –,

clipa când trebuie să dau socoteală:

când, fără remuşcare, memoria

îmi propune, acum:

„Jocul chibzuinţei!“

OARE CINE SUNT?

Sunt, oare, pana de pasăre

rătăcită-n agonia zborului?

sau izvorul secat din lacrima toamnei?

Sunt amurgul înnourat

de-acele ploi îndelungate?

sau doar o ancoră legată de cer

şi aruncată-n oceane?!

Dar şi mai mult de-atât

aş vrea să ştiu ce ferecă

porţile dinspre Tine?