ATÎT DE MULT

Atît de mult am iubit
şi-atît de mult am privit
amintirea iubirii,
încît ochii au început să doară -
să doară pînă la descompunere.
Şi dintre toate aceste fire de praf
ce acoperă verdele primăverii
te vor privi mereu ochii aceia...
pe care surîsul morţii i-a închis cîndva.
Şi inima mea
va dansa peste tot acest univers
pentru că va şti
că din pulberea ce va fi
îţi va putea zîmbi ca unui străin.


MĂ ÎNTREBI CINE SÎNT ?

Sînt labirintul strigătului zidit
la hotarul iluzoriu al plînsului.
Sînt piatra presată în munte
şi fulgerul ce spintecă
muntele în două.
Sînt parfumul crud al zăpezii
ce caută fulgul cu formă perfectă.
Sînt vîntul ce-ţi soarbe tristeţile
cioplindu-ţi briza pe faţă!
Sînt viitorul-prezent
din zvonul luminii
ce-ţi împlinesc dimineaţa
de vrei!


DAR... MAI POT FI...

Şi somnul pămîntului adormit în tine,
şi creanga stingheră ce-ţi biciuie ochii,
şi piatra aruncată-n drum
de care mereu să te împiedici!
Pot fi vîntul aprig al iernii
în umbra din noapte
ce-ţi frîng dimineaţa!
Şi mai pot fi...o, da...mai pot fi
drumul ce duce la marginea eternităţii
fără a-ţi arăta abisul înnemuririi
de dincolo de ea!
Pot fi... şi sînt
blestemul
sau binecuvîntarea ta (?).


Copyright: Viorela Codreanu Tiron.

POEME

Tot ce va spun

Am străbătut
întinderea de piatră goală,
pustiul străjuit de stînci
acoperite cu gheaţă
şi-am întrupat cuvîntul
ca să înţelegeţi
tot ce vă spun,
şi, mai ales
ce nu vă spun.


Spune-mi!

Spune-mi! de unde încep
şi de unde vin gîndurile?
aceste amintiri dintr-un trecut netrăit?
Unde s-a pierdut tărîmul
pe care, pînă şi noaptea,
florile sînt luminoase?
Spune-mi! Arată-mi!
unde este cumpăna de sus a izvoarelor?
locul în care pînă şi sufletele uscate
pot înflori
măcar o dată?


Numai un univers de iubire

Numai un singur univers de iubire
cer Timpului şi Ţie!
apoi toamna poate veni,
pentru că nu-mi va mai fi teamă
de nici o frunză căzută.
Numai un univers de iubire,
te rog, Doamne,
îngăduie sufletului meu să-l ardă,
pentru ca nu vreau ca aici,
aurindu-se,
drumul meu să sfîrşească
fără putinţă de-nălţare.

Prea mult

Prea mult am fost plecată din mine
şi-am stat cu braţe-ncrucişate!
Prea mult am aşteptat
cu mîna întinsă către vremuri!
şi am crezut
că toate se vor împlini de la sine.
Prea mult lăsat-am şi natura să cugete
în lipsa mea!
Şi cînd m-am hotărît să fac ceva
sălciile mele erau mult prea golaşe,
cîntul păsărilor se amestecase
cu zgomotul prăpăstiilor,
sîngele muzicii era supt de tăuni,
iar sufletul meu era strivit
sub copite de taur.

În umbra copacului roşu

Lacrimi de patimă ating pămîntul
şi pămîntul devine palid
în umbra copacului roşu,
ce-şi întoarce rădăcinile din pricina furiei.
De ce-mi doresc mîngîierea frunzelor
ce se lipesc de geamurile tale
rigide,
opace,
ca inima ta – orbită de insomniile tuturor,
cînd sufletul meu pluteşte
peste tăcerile tale
şi se sfărîmiţează?


Din vol. Vraj(b)a clipei / copyright Viorela Codreanu Tiron