Poeta şi eternul feminin - Cronica de prof. univ. dr. Albert Kovacs

Poeta şi eternul feminin



Lecturînd poemele din acest volum rămînem copleşiţi de frumuseţea pură care se degajă de pe fiecare pagină. Ne cuprinde forţa torentului suav al afectivităţii, sinceritatea neîngrădită, cu-rajul în afirmarea frumuseţii corpului şi a dragostei polivalente în condiţiile uman-feminine moderne, .deloc simple, mai degrabă ameninţate. Această existenţă este marcată de pasiuni profunde, taina umilind luciditatea intelectului cu adevăruri superioare şi puterea binelui, a generozităţii prin abilitatea instinctului, instrument al autoapărării/autoafirmării venind dinspre senzu¬alitate, bucuria erotică şi darul iubirii. Da, darul iubirii atotputernice şi discrete, care pare a fi, alături de frumuseţe şi taină-enigmă, constituanta-fundament a eternului feminin.
Femeia, ca şi bărbatul, este, înainte de tot şi de toate, om. Înainte să fie român, maghiar sau francez. Sau, înainte să fie poet. Şi, bineînţeles, este egală cu bărbatul în toate. Dar este, în acelaşi timp, alta ca trup şi ca suflet. Cine încurcă/inversează în plan ideatic, juridic sau pragmatic cele două sexe (prin "căsătoria" homosexuală sau lesbiană) merge împotriva firii, provoacă sfîrşitul apocaliptic al civilizaţiei umane. Această judecată, bineînţeles, nu exclude, ci implică toleranţa şi compasiunea. Identitatea sexuală favorizează (şi defavorizează) ambele sexe. Bărbatul apare mai puternic în sfera gîndirii şi cunoaşterii 'raţionale, femeia în lumea afectivităţii. Realitatea psihologică, condiţionată de cauze sociale, a rămas însă mult timp fără efecte în planul creaţiei artistice. Astfel, probabil în poezie primează afectivitatea, cunoaşterea intuitivă faţă de cea raţională, dar poeţii mari ai Renaşterii şi ai timpurilor moderne au fost, aproape fără excepţie, bărbaţi. Pînă în secolul al XX-lea, cînd apare o Marina Ţvetaeva, o Ana Ahmatova, Nemes Nagy Ăgnes. Sau în literatura română, o întreagă constelaţie de talente, de la Magda Isanos, Ana Blandiana, Angela Marinescu, pînă la Monica Pillat, să zicem, care a publicat, recent, dintru-un nou vo¬lum, o admirabilă pagină de versuri în revista România literară.
Viorela Codreanu Tiron ocupă în această constelaţie un loc aparte. Universul ei se înfiinţează pe fundamentul real al exis¬tenţei noastre, într-o epocă marcată de ameninţări. Este acelaşi univers poetic care apare în întreaga literatură universală modernă sub semnul înstrăinării, angoasei, al singurătăţii, iar în contextul postmodernismului, sub semnul renunţării fatale la va¬lori autentice: la comunicare şi dragoste, la frumos, adevăr şi bine. Poeta în actualitate creează imaginea condiţiei umane actuale, cu dezastrul în prim-plan ... Protestul, durerea, speranţa rămîn în subtext.
Viorela Codreanu Tiron procedează altfel. Doar în motto-ul volumului face trimitere la lumea existenţială, grav ameninţată prin cuvintele din Cartea lui Iov: " ... haifa mea s-a prefăcut În instrument de Jale şi cavalul meu scoate sunete plîngătoare"; în prima poezie - un fel de adresare către o Muză travestită, un fel de rugăciune - este exprimată cu o captivantă forţă artistică, cu un adînc sentiment de dăruire, dorinţa de a opri timpul haotic, iar în continuare aceea de a ucide întunericul ce se revelă în Visul de sticlă unde apare prima ipostază a luminii ocrotitoare, salutare:
"Ca să ucid întunericul! din adîncurile sufletului! trebuie să înotl prin fumul existenţei;/ să mă reîntorc/ dincolo de începuturi/ să aflu şi să găsesc/ limanul luminii ocrotitoare/ ce arde în visul de sticlă." Dar imediat sînt implicate alte motive: vama somnului, vama viselor cu prima semnificaţie sugerînd Ţara Făgăduinţei, urmată imediat de o a doua semnificatie - cea a visului erotic sugerat şi a visului destrămat În albia s~mnului de nesomn.
Creată din centrul motivelor contrastante, întreaga carte este o singură operă - o operă adevărată, doar că cititorul percepe micropoemele ca piesă aparte, perfect închegată şi suverană de fiecare dată. Dar în fiecare dintre ele sună ş} răsună aceeaşi simfonie polifonică a motivelor poeti ce. In acelaşi timp micropoemele au o structură aforistică cu rime filosofice polare, cu stilul bogat în oximoroane şi frecvente recursuri la paradoxuri propriu-zise sau absconse.
Motivele sînt de diferite feluri şi ca suport - obiectual, arhetipal, psihologic - şi ca semnificaţie. Matricea lor adevărată este polivalenţa şi originalitatea. La suprafaţă sistemul motivelor nici nu se observă. Fiecare semnificaţie-sugestie îşi are un statut de afectivitate, emoţie, de trăire autentică autorizată de o sinceritate în substanta ei absolută. Fără să existe o ierarhie propriu-zisă a motivel~r poetice originale, percepem, identificăm o seamă de motive fundamentale dominante. Poetul-poeta asumă pînă la ultima picătură de sînge, pînă la ultima suflare a su¬fletului dubla existentă a bărbatului si a femeii. Sînt asumate la cel mai înalt grad al' credibilităţii t;upul, sufletul, existenţa şi ameninţarea, dragostea dureroasă, reciprocă şi respinsă, credinţa si necredinta ...
În centrul universului artistic real-imaginar se află astfel conştientizarea existenţei, motivele ontologice. De aceea se pleacă de la motive arhetipale, de la elemente ca pămîntul, cerul, apa şi focul, de la inimă, mîini, cer şi stele. La semnificaţiile acumulate pe parcursul istoriei civilizaţiei se adaugă sensuri noi, trăiri proprii. Fluxul textului poetic se distinge prin concertul armonic-dizarmonic al motivelor, prin mişcarea dialectică a polarităţilor din sufletul fiinţei umane, prin asumarea cumulată fără rezerve a fericirii, bucuriei, suferinţei, disperării şi~ totul sub semnul axiologic al binelui, adevărului, frumosului. In poezia română feminină, Viorela Codreanu Tiron, ca şi Monica Pil1at, se distinge prin accentuata exprimare a eternului feminin, prin desfăşurarea motivelor aferente, om ni prezente şi plenare.
Motivele arhetipale sînt luate în p~sesie ca instrumente ale poeticii. Iată o destăinuire din poemul Intotdeauna, în care "ele¬mentele" sînt înzestrate cu o nouă semnificaţie: măsura dragostei fără limite: "Am trăit o mie de vieţi/şi-n fiecare te-am iubiti o dată ca apa,! altă dată ca focul,! apoi, pămînt m-am făcut,! şi cer m-am făcuti risipindu-mă-n ziua şi noaptea! de pe genele tale".
Iar în Puncte cardinale se mai adaugă un sens: "Cerul şi pămîntul/ apa şi focul,! toate ne-au unit,! pînă cînd limbile de foc/ ale incertitudinii/ ne-au transformat în puncte cardinale".
Poetica miturilor-motivelor facilitează schimbarea sensuri lor pînă la cele contrare, după modelul focul-soarele care este sursa vieţii, dar care poate şi să o ucidă; focul-soarele este sursa luminii, dar focul arde, distruge şi în infern. Poeta ne spune:
"Prin ochii somnului scăpătatl voi dormi în pîntecul pămîntului/ pînă cînd inima ta va slobozit cercul de foc ce mă leagă! de trupul izv9rului/ ce firesc curge/ dar nefiresc ţîşneşte din pustie".
In Depărtarea singurătăţii avem o fascinantă suda¬re/respingere reciprocă a două motive: "Cînd sfîşiaţi de propriile noastre singurătăţi/sîntem abandonaţi pe insula iubirii,/ trupurile noastre sînt roase/ de vînturile aspre şi pustiitoare/ ale propriilor noastre destine[ ... ]/ şi-atunci de-abia ne întrebăm:/ la ce bun atîtea sfîşieri /pentru o banală singurătate în doi?"
Singurătatea şi înstrăinarea conştientizată şi neacceptată con¬stituie reversul medaliei - ameninţarea pe adresa dragostei în so¬ci etatea postmodernă. Provocarea se datorează nu doar mediului, ci inerţiei, pasivităţii partenerului care este şi el înstrăinat faţă de sine însuşi. Astfel în Dialog simplu poeta se confesează: ,,- Sînt iubirea! mila şi mîngîierea! înţelegerea şi speranţa/ bucuria, adevărul şi viaţa!/ Tu cine eşti?/ - Eu?! Omul care-a uitat să se bucure". Poeta ştiind să bucure, ştie să facă şi o declaraţie de dragoste miraculoasă, cu o forţă nelimitată 'l sincerităţii şi dăruirii, confesiune inexprimabilă prin cuvinte (Inflorire).
Chiar dăruirea totală a femeii are însă condiţii specifice sexu¬lui frumos. In Chemare ni se dezvăluie: "Rătăcesc şi-acum prin grădina sîngerîndă!căutînd un drum spre tine şi inima ta.!Mi-e teamă să m-apropii de tine mai multi cînd fiara flămîndă pîndeşte din umbră/şi ştie că depărtarea de tine ucide încet.! Chiar dacă mîinile-mi ard de dorul îmbrăţişării/ şi inima se sfîşie de această depărtare impusă! iar auzul mă doare de dorul cuvintelor tale/ rămîn pretutindeni alături de tine/ aşteptînd un semn, o chemare".
La fiecare pas sîntem vrăjiţi de frumosul pur al trupului care se dezvăluie cu sfială şi cu subiectivitate - un adaos la obiectivitatea Venerei. La fiecare pas sîntem sensibilizaţi de o dragoste generoasă asumată cu riscul vieţii şi morţii pînă la capăt ca destin. Ne copleşeşte eternul feminin cu implicarea tainei, a enigmei ca o condiţie a firii, a existenţei, a firescului, a naturii. Cu mintea, cu cuvintele nu poţi să descifrezi această enigmă, dar poţi să arăţi, să sugerezi.
Iată micul poem Taina: "Ca să aflu taina mormîntului! m-am scufundat în ape/din ce în ce mai adînci.! /Mai port şi-acum urmele/ acelor scufundări în mine,! si sînt mult mai bătrînă! decît stîncile ce mă înconjoară.! Dar .... tainei ... nici nu-i pasă /de scufundările mele în mineI rămîne acolo, cuminte, pîndind .... "
Prezenţa motivelor propriei arte poeti ce în versurile Viorelei Codreanu Tiron stă mărturie a originalităţii şi autenticităţii actului de creatie.
Pe fundalul devastatoarei subculturi promovate la TV şi la cinematografe (expunerea monstruoşilor sîni siliconaţi şi a organului genital pe scenă, în public, cu mimarea naturalistă a împerecherii animalice) existenţa unei erotici autentice condiţionate de frumuseţea corpului şi de satisfacţia-bucuria de natură firească, biopsihică poate să ne pară o adevărată minune, dar minunea există!
Motivele cuprind permanenţa pendulării dintre realitatea psihologică trăită şi imaginarul metaforic-fantastic-cosmic ca un reper cardinal al creativităţii. Găsim însă şi poezii-arte poetice propriu-zise. Dintre ele cea mai reuşită este cea intitulată Cuvinte: "Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute,! rămase nespuse,! pe toate le-am cules/ şi le-am spălat cu rouă-de-soare,! le-am presărat pe ropotul ploii! şi le-am înfipt în mare,! de unde valul le-a adus la picioarele tale.! Să nu te apleci!/ Eu am ţinut odată valul în mîiniI şi-am presărat fire de iarbă/ pe creştetul universului/ şi-am văzut:/ Deasupra .. .! Dedesubt. . .! Nimicul îşi face culcuş". ~
Cuvinte ... In privinţa stilului se mai întîmplă ca după un titlu cu cadenţă eminesciană - de exemplu, Atît de mult - să urmeze un text liric modern fără cadenţă romantică, cu un ritm ascuns evitînd discursul linear, implicînd autoreflexia. Putem vorbi despre însemnele postmodernităţii? Da, dar la Viorela Codreanu Tiron există totuşi melodia, muzica într-un sens mai specific.

Într-o notă amicală, poetul Viorel Sînpetrean a făcut o fină observaţie: "Intr-un început de secol în care lumea îşi caută noi teritorii de respiraţie şi supravieţuire, cînd modele de toate tipurile şi în toate segmentele tind să acapareze, cîtă vreme faptele sînt înlocuite cu spectacole derizorii, a încerca să ocroteşti sunetul pare anacronic. Şi totuşi, cu cît furia post¬postmodernistă îşi devorează idolii de carton şi de vorbe, cu atît sunetul originar pare mai puternic.
Poeta Viorela Codreanu Tiron este obsedată de ecoul sunetului originar, ceea ce conferă individualitate poemelor sale de o studiată şi îndelung cîntărită simplitate".
Analiză perfect concludentă. Cititorului ideal vocea poetei îi va apărea doar ca o confirmare a talentului şi, eventual, ca o consecinţă a meditaţi ei lirice nu atît spuse, cît exprimate, sugerate. Demersul poeziei "de a ocroti sunetul" stă mărturie a unităţii formulei sale lirice greu de încadrat într-un anumit curent sau în -isme; unele procedee-motive au ca sursă simbolismul. Bineînţeles, poate fi vorba de modernismul clasic posterior avangardei şi suprarealismului şi, în unele cazuri, de formula aşa-numitei lirici eterne. Nu exclud nici o nouă denumire. Romul Munteanu avansează, în plan general, următoarele: "Viorela Codreanu deschide calea unei noi literaturi a sentimentelor, despovărate de modelele tradiţionale uzate".
După apariţia cărţilor de poezie anterioare, Zidire În cer (1998) şi Anotimpuri ostile (2000), volumul Ochiul somnului ¬darul iubirii marchează o importantă etapă a matu~ităţii poetei. Este o ultimă confirmare valorică a drumului ales. Insă drumul, cred, duce mai departe spre noi cuceriri, spre noi înălţimi. Poate va crea forme lirice în acelaşi gen, dar mai ample. Poate limbajul ei se va îmbogăţi pe seama cuvintelor noi - colocviale, neologisme, anglicisme - din care poeta va crea, ca şi pînă acum, în maniera sa proprie, noi motive real-imaginare, fantastice şi cosmice. Felicitări şi drum bun în continuare!

Albert Kovacs