miercuri, 21 decembrie 2011
duminică, 6 noiembrie 2011
Dragii nostri cititori,
Dragii nostri cititori,
La atacul la persoana facut de dl. M. Malciu in articolul “Regatul Cuvantului furat de o revista pirat” va precizez urmatoarele:
1. Consider ca dl. Malciu a dat dovada de rea vointa in articolul domniei sale si nu a prezentat faptele asa cum s-ausunt in realitate. Eu nu am furat nimic de la nimeni, toate materialele pentru revista “Regatul Cuvantului” au fost prelucrate, machetate si editate de mine, contributia domnului Negulescu fiind numai numele revistei si forward-ul unor e-mail-uri cu material brut sau formatat necorespunzator, inclusiv materialul domnului Malciu. La incheierea colaborarii cu domnul N.N.N., numele revistei "Regatul Cuvantului" i-a fost cedat integral, ramanand sa continue activitatea dupa preferintele domniei sale
2. Revista Nomen Artis are tot dreptul sa existe: are ISSN, iar daca am preluat materialele deja existente in "Regatul Cuvantului"am facut-o din respect pentru autori si nu prentru un motiv meschin. Parteneriatul cu editura s-a facut avand acordul domnului NNN, editura neavand nici o pretentie.
3. Toti autorii care nu vor sa apara in Revista “Nomen Artis” au posibilitatea sa-si retraga materialul publicat trimitand un e-mail in acest sens la adresa:nomenartis@gmail.com
4. Componenta Colegiului director a fost stabilita intr-un “Comunicat“ dat de domnul N.N.N. dupa ce revista era in stadiu - BT. Acesta a fost motivul pentru care am hotarat sa incetez colaborarea mea cu N.N.N.
5. Colegiul director al Revistei “Nomen Artis”, a adunat bani pentru domeniu, site, server, print, etc. din dorinta ca “Revista Nomen Artis” sa fie o entitate separata, deschisa tuturor iubitorilor de frumos, fara nici o legatura cu NNN.
In speranta ca am reusit sa clarific, o data pentru totdeauna, si sa va conving asupra unei situatii care nu mi-a facut nici mie nici o placere,
a dumneavostra, Viorela Codreanu Tiron
vineri, 28 octombrie 2011
luni, 30 mai 2011
ZVONUL SIRENELOR
Sunt năvala şi mângâierea valurilor
ce mor în nisipul fierbinte.
Sunt zvonul sirenelor
ce vine de prea departe de tine.
De ce ţi-e frică să atingi această mare?
prea plină de mistere unduitoare,
ce se sfarmă de maluri,
pentru a pleca mai departe?
Prinde măcar acest val
ce vine spre tine!
Şi strânge-l,
strânge-l în mâinile tale!
MEERJUNGFRAUEN GEMUNKEL
Ich bin der Ansturm und der Wellen Trost
die in dem heißen Sand sterben.
Ich bin Meerjungfrauen gerücht
das zu dir von zu weit kommt.
Wieso hast du angst dieses Meer zu berühren?
zu voller wellenförmige Geheimnisse sind,
die sich an Ufern prallen,
damit er sie weiter gehen?
Fang wenigstens diese Welle
die dir angegebenen kommt!
Und halte sie,
halt sie in deinen Händen!
CEEA CE NU ŞTIAI...
Îţi spuneam odată că sunt piatră
ceea ce nu ştiai...
era că fiecare piatră a trăit
somnul pietrei
şi a văzut, cum văd şi eu,
prin somnul pământului,
prin somnul aerului,
prin somnul apei,
prin somnul trupului…
Numai nesfârşitul dans al luminii
n-am reuşit să-l văd... pentru că... lumina,
lumina nu doarme niciodată!
Şi-atunci... m-am întors
în somnul pietrei şi-n mine,
în uitare şi-n aduceri-aminte,
ascunzându-mă în miezul muntelui
unde ochii ce privesc,
nu pot pătrunde!
WAS DU NICHT WUSSTEST…
Ich sagte dir mal, dass ich Stein sei
Doch das wusstest Du nicht...
es war wie jeder Stein der lebte
den Schlaf des Steins
und sah wie ich auch sehe
durch Erden schlaf,
durch Lufts schlaf,
durch Wassersschlaf,
durchs Schlaf des Körpers...
Nur den endlosen Tanz des Lichts
schaffte ich nicht zu sehen... weil... das Licht,
das Licht schläft niemals!
und dann... drehte ich mich um
im Schlaf des Steins und in mich,
ins vergessene unter den Erinnerungen,
versteckte mich ins Bergesherz
wo die blickenden Augen,
nicht eindringen können!
NIMENI NU VEDE
Iubirea a căzut pe nevăzute
în adâncul unei prăpăstii de nori
tocmai acolo...
unde ochii pescăruşilor plutesc obosiţi
pe fundalul furtunii,
iar ţipătul lor se cufundă în vuietul vântului.
Şi nimeni nu vede,
nimeni nu simte
că-i lipseşte ceva!
Dar cine mai poate vedea?!...
când ochii noştri orbesc
de vuietul vântului,
când ochii orbilor
sunt păsări moarte
aruncate-n pustiul de munte?
şi ochi de sticlă urmăresc zborul văpăii
care nebănuit se stinge
printre genele coborâte ale uitării
de semeni.
NIEMAND SIEHT
Ungesehen die Liebe ist gefallen
in Wolkentiefen Grund
genau dorthin...
wo die Möwenaugen voll Müdigkeit entschweben
im Untergrund des Sturms,
und ihre Schreie im Windes heulen sinken.
Und niemand sieht,
niemand füllt,
dass ihnen etwas fehlt!
Doch wer kann noch was zu sehen?!...
wenn unsere Augen erblinden
vom Windes brüllen,
wenn die Augen der blinden
tote Vögel sind.
weggeworfen in den Bergenöde?
und Glassaugen die Flammensteigen verfolgen
unerwartet erlöschen zwischen den Wimpernschatten der Vergessenheit
unsers gleichen.
CUVINTE
Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute,
rămase nespuse,
pe toate le-am cules
şi le-am spălat cu rouă-de-soare.
Le-am presărat pe ropotul ploii
şi le-am înfipt în mare,
de unde valul le va aduce la picioarele tale.
Să nu te apleci!
Eu am închis odată valul în mâini
şi-am presărat fire de iarbă
pe creştetul universului
şi-am văzut:
Deasupra...
Dedesubt...
Nimicul îşi face culcuş.
WORTE
Vorgeworfene, verlorene, stille Wörter,
unausgesprochen geblieben,
gesammelt habe ich sie alle
und mit Sonnentau gewaschen
hab sie auf dem Regendonner bestreut
und ins Meer versenkt von wo
die Wellen sie zu deinen Füßen bringen.
Du sollst dich nicht verbeugen!
Ich hatte mal die Welle in die Hände eingeschlossen
und haben Grashalme auf Allesstirn gestreut
und hab gesehen:
Oberhalb...
Unterhalb...
Das Nichts baut sich ein Nest.
ÎNTOARCERE
Ai băut din izvorul uitării
crezând c-ai să scapi de tainele
şi tăiniţele memoriei
fără să-ţi pese de vârtejul-destinului
ce duce spre cer şi îţi conduce
eterna întoarcere,
naştere
şi renaştere,
până la iertarea păcatelor.
RÜCKKEHR
Du hast von dem Vergessen Quelle getrunken
und hofftest der Geheim- und nissechen
deines Gedächtnisses zu entkommen
ohne um des Schicksalswirrwarr kümmern
was zum Himmel führt
und Dich zur Ewigkeitsrückkehr leitet,
Geburt,
und Wiedergeburt,
bis zur Vergebung aller Sünden.
O INIMĂ FĂRĂ ASCUNZIŞURI
Mi-am îngropat mâinile în cer
le-am înfipt
în pământ,
în piatră
şi-n lut…
Peste tot am umblat
şi am căutat
o inimă fără ascunzişuri
pe care s-o pot ţine în mâini.
EIN HERZ OHNE VERSTECKE
Meine Hände hatte ich in Himmel begraben
hab Sie eingesteckt
in Erde,
in Stein
und Lehm...
Überall bin ich gewesen
und habe ein Herz
ohne Verstecke das ich in meinen
Händen halten kann gesucht.
ÎNTOTDEAUNA
Am trăit o mie de vieţi
şi-n fiecare te-am iubit
o dată ca apa,
altă dată ca focul,
apoi, pământ m-am făcut,
şi cer m-am făcut
risipindu-mă-n ziua şi noaptea
de pe genele tale.
IMMER
Ich habe Tausende Leben gelebt
und in jedes habe ich dich geliebt
einmal wie das Wasser,
ein anderes Mal wie das Feuer,
danach bin ich zu Erde geworden,
und auch Himmel wurde ich
und prasselte ins Tag und Nacht
deiner Wimpern.
PUNTE PÂNĂ LA CER
Privesc stăruitor
aceste forme-informe,
ca ruga atâtor flori fără nume,
ce se ascund
între mister şi concret,
între viaţă şi moarte,
şi prind curcubeul
atunci când bea apă
din sufletul meu
punte făcându-mă până la cer.
BRÜCKE BIS ZUM HIMMEL
Ich schaue beharrlich
diese unförmigen Formen,
wie das Gebet so vielen namenlosen
Blumen die sich zwischen
Mysterium und konkret verstecken,
zwischen Leben und Tod,
und fang den Regenbogen
dann wenn er aus meiner Seele
Wasser trinkt
Brücke zur Himmel mache ich mich.
ATÂT DE MULT
Atât de mult am iubit
şi-atât de mult am privit
amintirea iubirii,
încât ochii au început să doară…
să doară până la descompunere.
Şi dintre toate aceste fire de praf
ce acoperă verdele primăverii
te vor privi mereu ochii aceia...
pe care surâsul morţii i-a închis cândva.
Şi inima mea
va dansa peste tot acest univers
pentru că va şti
că din pulberea ce va fi
îţi va putea zâmbi ca unui străin.
SO VIEL
So viel habe ich geliebt
und so viel habe ich die Erinnerung
der Liebe betrachtet,
so viel, dass die Augen mit schmerzten...
Sie schmerzten bis zum Verfall.
Und aus allen diese Staubkörner
die das Frühlingsgrün bedecken
werden dich jene Augen ständig sehen...
Auf dem Todeslächeln hat sie irgendwann geschlossen.
Und mein Herz
wird über dieses Universum tanzen
weil es wissen wird,
dass aus der zukünftigen Asche
könnte dir ein Fremder lächeln.
GRAFICA CERULUI TĂU
Pe grafica cerului tău cineva
a şters numele meu fără voie.
Şi-acolo... a rămas
doar umbra iluziei
ce arde în pâlpâiri întrezărite
prin labirintul haotic
în care memoria ploii
dezveleşte păcatele omenirii.
DIE GRAFIK DEINES HIMMELS
Auf der Grafik deines Himmels jemand
hat unabsichtlich in meinen Namen gelöscht.
Und dort... ist der Schatten
der Illusion geblieben
der mit Flatternde Blicke brennt
durch das chaotische Labyrinth
im welches das Gedächtnis des Regens
die Sünden der Menschheit offenbart.
CUM?
Cum să-mi găsesc liniştea
în casa trupului meu
mai asurzitoare decât tunetul,
mai puternică decât un hohot de râs
şi mai năprasnică decât furtuna?
WIE?
Wie kann ich meine Ruhe finden
im Hause meines Körpers
Ohrenbetäubender als der Donner,
viel stärker als ein lautes Lachen
und viel wilder als der Sturm?
NIMICUL DE PRETUTINDENI
Nimic nu-mi mai aminteşte de tine!
şi nimic nu mai poartă numele tău!
Doar luna, uneori, îmi plânge pe umăr,
întrebându-mă unde eşti!?
Şi eu nu ştiu ce să-i răspund:
pentru că... stelele
s-au ascuns în luceferi,
luceferii s-au învelit cu nori,
norii au uitat să se joace,
joaca a uitat că există!
şi doar miresmele unei tristeţi înmărmurite
mai aşteaptă o stea căzătoare,
să-şi pună o dorinţă
în această atmosferă, inertă,
cu consistenţă atât de compactă.
DAS NICHTS VON ÜBERALL
Nichts mehr erinnert mich an dich!
und nichts mehr trägt deinen Namen!
Nur der Mond, zuweilen weint auf meiner
Schulter, und fragt mich Wo du bist!?
Und ich weiß nicht was ich antworten soll:
weil... die Sterne
haben sich hinterm Morgensterne versteckt,
die Morgensterne haben sich mit Wolken
bedeckt, die Wolken haben vergessen zu
spielen, das Spiel hat vergessen,
dass es ihn gibt!
und nur die Düfte einer versteinerten Traurigkeit
warten noch auf eine Sternschuppe um sich etwas
in diese träge Atmosphäre
mit fester Beschaffenheit zu wünschen
TĂCERE ETERNĂ
Unde sunt simţirea şi adevărul?
În jurul meu e doar tăcere:
tăcerea eternă, a feţelor
şi a naturii în sine,
prinsă în gheara fricii de neprevăzut
de tentaculele metamorfozei,
închise în inima pământului,
cu eterna sfâşiere a pierderii.
EWIGE STILLE
Wo sind das Gefühl und die Wahrheit?
um mich gibt’s nur Stille:
die ewige Stille, der Gesichter
und eigen der Natur,
gefangen in die unerwartete Angstkralle
der Metamorphosententakel,
geschlossen ins Herz der Erde,
mit dem zeitlos zerrissener Verlust.
POATE... A FOST (?)
A fost o naştere!
A fost o moarte!
Şi a mai fost... ceva,
poate, între ele,
un cântec duios
sau un vaiet!
Spune-mi, ce-a fost?!?...
VIELLEICHT... ES WAR (?)
Es war eine Geburt!
Es war ein Tot!
Und es war... noch etwas,
vielleicht, dazwischen,
ein pathetisches Lied
oder ein Gejammer!
Sag mir, was war es?!?...
Copyright: Viorela Codreanu Tiron
Sunt năvala şi mângâierea valurilor
ce mor în nisipul fierbinte.
Sunt zvonul sirenelor
ce vine de prea departe de tine.
De ce ţi-e frică să atingi această mare?
prea plină de mistere unduitoare,
ce se sfarmă de maluri,
pentru a pleca mai departe?
Prinde măcar acest val
ce vine spre tine!
Şi strânge-l,
strânge-l în mâinile tale!
MEERJUNGFRAUEN GEMUNKEL
Ich bin der Ansturm und der Wellen Trost
die in dem heißen Sand sterben.
Ich bin Meerjungfrauen gerücht
das zu dir von zu weit kommt.
Wieso hast du angst dieses Meer zu berühren?
zu voller wellenförmige Geheimnisse sind,
die sich an Ufern prallen,
damit er sie weiter gehen?
Fang wenigstens diese Welle
die dir angegebenen kommt!
Und halte sie,
halt sie in deinen Händen!
CEEA CE NU ŞTIAI...
Îţi spuneam odată că sunt piatră
ceea ce nu ştiai...
era că fiecare piatră a trăit
somnul pietrei
şi a văzut, cum văd şi eu,
prin somnul pământului,
prin somnul aerului,
prin somnul apei,
prin somnul trupului…
Numai nesfârşitul dans al luminii
n-am reuşit să-l văd... pentru că... lumina,
lumina nu doarme niciodată!
Şi-atunci... m-am întors
în somnul pietrei şi-n mine,
în uitare şi-n aduceri-aminte,
ascunzându-mă în miezul muntelui
unde ochii ce privesc,
nu pot pătrunde!
WAS DU NICHT WUSSTEST…
Ich sagte dir mal, dass ich Stein sei
Doch das wusstest Du nicht...
es war wie jeder Stein der lebte
den Schlaf des Steins
und sah wie ich auch sehe
durch Erden schlaf,
durch Lufts schlaf,
durch Wassersschlaf,
durchs Schlaf des Körpers...
Nur den endlosen Tanz des Lichts
schaffte ich nicht zu sehen... weil... das Licht,
das Licht schläft niemals!
und dann... drehte ich mich um
im Schlaf des Steins und in mich,
ins vergessene unter den Erinnerungen,
versteckte mich ins Bergesherz
wo die blickenden Augen,
nicht eindringen können!
NIMENI NU VEDE
Iubirea a căzut pe nevăzute
în adâncul unei prăpăstii de nori
tocmai acolo...
unde ochii pescăruşilor plutesc obosiţi
pe fundalul furtunii,
iar ţipătul lor se cufundă în vuietul vântului.
Şi nimeni nu vede,
nimeni nu simte
că-i lipseşte ceva!
Dar cine mai poate vedea?!...
când ochii noştri orbesc
de vuietul vântului,
când ochii orbilor
sunt păsări moarte
aruncate-n pustiul de munte?
şi ochi de sticlă urmăresc zborul văpăii
care nebănuit se stinge
printre genele coborâte ale uitării
de semeni.
NIEMAND SIEHT
Ungesehen die Liebe ist gefallen
in Wolkentiefen Grund
genau dorthin...
wo die Möwenaugen voll Müdigkeit entschweben
im Untergrund des Sturms,
und ihre Schreie im Windes heulen sinken.
Und niemand sieht,
niemand füllt,
dass ihnen etwas fehlt!
Doch wer kann noch was zu sehen?!...
wenn unsere Augen erblinden
vom Windes brüllen,
wenn die Augen der blinden
tote Vögel sind.
weggeworfen in den Bergenöde?
und Glassaugen die Flammensteigen verfolgen
unerwartet erlöschen zwischen den Wimpernschatten der Vergessenheit
unsers gleichen.
CUVINTE
Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute,
rămase nespuse,
pe toate le-am cules
şi le-am spălat cu rouă-de-soare.
Le-am presărat pe ropotul ploii
şi le-am înfipt în mare,
de unde valul le va aduce la picioarele tale.
Să nu te apleci!
Eu am închis odată valul în mâini
şi-am presărat fire de iarbă
pe creştetul universului
şi-am văzut:
Deasupra...
Dedesubt...
Nimicul îşi face culcuş.
WORTE
Vorgeworfene, verlorene, stille Wörter,
unausgesprochen geblieben,
gesammelt habe ich sie alle
und mit Sonnentau gewaschen
hab sie auf dem Regendonner bestreut
und ins Meer versenkt von wo
die Wellen sie zu deinen Füßen bringen.
Du sollst dich nicht verbeugen!
Ich hatte mal die Welle in die Hände eingeschlossen
und haben Grashalme auf Allesstirn gestreut
und hab gesehen:
Oberhalb...
Unterhalb...
Das Nichts baut sich ein Nest.
ÎNTOARCERE
Ai băut din izvorul uitării
crezând c-ai să scapi de tainele
şi tăiniţele memoriei
fără să-ţi pese de vârtejul-destinului
ce duce spre cer şi îţi conduce
eterna întoarcere,
naştere
şi renaştere,
până la iertarea păcatelor.
RÜCKKEHR
Du hast von dem Vergessen Quelle getrunken
und hofftest der Geheim- und nissechen
deines Gedächtnisses zu entkommen
ohne um des Schicksalswirrwarr kümmern
was zum Himmel führt
und Dich zur Ewigkeitsrückkehr leitet,
Geburt,
und Wiedergeburt,
bis zur Vergebung aller Sünden.
O INIMĂ FĂRĂ ASCUNZIŞURI
Mi-am îngropat mâinile în cer
le-am înfipt
în pământ,
în piatră
şi-n lut…
Peste tot am umblat
şi am căutat
o inimă fără ascunzişuri
pe care s-o pot ţine în mâini.
EIN HERZ OHNE VERSTECKE
Meine Hände hatte ich in Himmel begraben
hab Sie eingesteckt
in Erde,
in Stein
und Lehm...
Überall bin ich gewesen
und habe ein Herz
ohne Verstecke das ich in meinen
Händen halten kann gesucht.
ÎNTOTDEAUNA
Am trăit o mie de vieţi
şi-n fiecare te-am iubit
o dată ca apa,
altă dată ca focul,
apoi, pământ m-am făcut,
şi cer m-am făcut
risipindu-mă-n ziua şi noaptea
de pe genele tale.
IMMER
Ich habe Tausende Leben gelebt
und in jedes habe ich dich geliebt
einmal wie das Wasser,
ein anderes Mal wie das Feuer,
danach bin ich zu Erde geworden,
und auch Himmel wurde ich
und prasselte ins Tag und Nacht
deiner Wimpern.
PUNTE PÂNĂ LA CER
Privesc stăruitor
aceste forme-informe,
ca ruga atâtor flori fără nume,
ce se ascund
între mister şi concret,
între viaţă şi moarte,
şi prind curcubeul
atunci când bea apă
din sufletul meu
punte făcându-mă până la cer.
BRÜCKE BIS ZUM HIMMEL
Ich schaue beharrlich
diese unförmigen Formen,
wie das Gebet so vielen namenlosen
Blumen die sich zwischen
Mysterium und konkret verstecken,
zwischen Leben und Tod,
und fang den Regenbogen
dann wenn er aus meiner Seele
Wasser trinkt
Brücke zur Himmel mache ich mich.
ATÂT DE MULT
Atât de mult am iubit
şi-atât de mult am privit
amintirea iubirii,
încât ochii au început să doară…
să doară până la descompunere.
Şi dintre toate aceste fire de praf
ce acoperă verdele primăverii
te vor privi mereu ochii aceia...
pe care surâsul morţii i-a închis cândva.
Şi inima mea
va dansa peste tot acest univers
pentru că va şti
că din pulberea ce va fi
îţi va putea zâmbi ca unui străin.
SO VIEL
So viel habe ich geliebt
und so viel habe ich die Erinnerung
der Liebe betrachtet,
so viel, dass die Augen mit schmerzten...
Sie schmerzten bis zum Verfall.
Und aus allen diese Staubkörner
die das Frühlingsgrün bedecken
werden dich jene Augen ständig sehen...
Auf dem Todeslächeln hat sie irgendwann geschlossen.
Und mein Herz
wird über dieses Universum tanzen
weil es wissen wird,
dass aus der zukünftigen Asche
könnte dir ein Fremder lächeln.
GRAFICA CERULUI TĂU
Pe grafica cerului tău cineva
a şters numele meu fără voie.
Şi-acolo... a rămas
doar umbra iluziei
ce arde în pâlpâiri întrezărite
prin labirintul haotic
în care memoria ploii
dezveleşte păcatele omenirii.
DIE GRAFIK DEINES HIMMELS
Auf der Grafik deines Himmels jemand
hat unabsichtlich in meinen Namen gelöscht.
Und dort... ist der Schatten
der Illusion geblieben
der mit Flatternde Blicke brennt
durch das chaotische Labyrinth
im welches das Gedächtnis des Regens
die Sünden der Menschheit offenbart.
CUM?
Cum să-mi găsesc liniştea
în casa trupului meu
mai asurzitoare decât tunetul,
mai puternică decât un hohot de râs
şi mai năprasnică decât furtuna?
WIE?
Wie kann ich meine Ruhe finden
im Hause meines Körpers
Ohrenbetäubender als der Donner,
viel stärker als ein lautes Lachen
und viel wilder als der Sturm?
NIMICUL DE PRETUTINDENI
Nimic nu-mi mai aminteşte de tine!
şi nimic nu mai poartă numele tău!
Doar luna, uneori, îmi plânge pe umăr,
întrebându-mă unde eşti!?
Şi eu nu ştiu ce să-i răspund:
pentru că... stelele
s-au ascuns în luceferi,
luceferii s-au învelit cu nori,
norii au uitat să se joace,
joaca a uitat că există!
şi doar miresmele unei tristeţi înmărmurite
mai aşteaptă o stea căzătoare,
să-şi pună o dorinţă
în această atmosferă, inertă,
cu consistenţă atât de compactă.
DAS NICHTS VON ÜBERALL
Nichts mehr erinnert mich an dich!
und nichts mehr trägt deinen Namen!
Nur der Mond, zuweilen weint auf meiner
Schulter, und fragt mich Wo du bist!?
Und ich weiß nicht was ich antworten soll:
weil... die Sterne
haben sich hinterm Morgensterne versteckt,
die Morgensterne haben sich mit Wolken
bedeckt, die Wolken haben vergessen zu
spielen, das Spiel hat vergessen,
dass es ihn gibt!
und nur die Düfte einer versteinerten Traurigkeit
warten noch auf eine Sternschuppe um sich etwas
in diese träge Atmosphäre
mit fester Beschaffenheit zu wünschen
TĂCERE ETERNĂ
Unde sunt simţirea şi adevărul?
În jurul meu e doar tăcere:
tăcerea eternă, a feţelor
şi a naturii în sine,
prinsă în gheara fricii de neprevăzut
de tentaculele metamorfozei,
închise în inima pământului,
cu eterna sfâşiere a pierderii.
EWIGE STILLE
Wo sind das Gefühl und die Wahrheit?
um mich gibt’s nur Stille:
die ewige Stille, der Gesichter
und eigen der Natur,
gefangen in die unerwartete Angstkralle
der Metamorphosententakel,
geschlossen ins Herz der Erde,
mit dem zeitlos zerrissener Verlust.
POATE... A FOST (?)
A fost o naştere!
A fost o moarte!
Şi a mai fost... ceva,
poate, între ele,
un cântec duios
sau un vaiet!
Spune-mi, ce-a fost?!?...
VIELLEICHT... ES WAR (?)
Es war eine Geburt!
Es war ein Tot!
Und es war... noch etwas,
vielleicht, dazwischen,
ein pathetisches Lied
oder ein Gejammer!
Sag mir, was war es?!?...
Copyright: Viorela Codreanu Tiron
miercuri, 9 martie 2011
Dumnezeu tace!//Un loc pentru rugă// si alte 4 poeme
Dumnezeu tace!
Către Tine, Doamne,
privirile au rămas pironite!
aşteaptă să le arăţi
unde-ai ascuns
taina pământului
şi a vieţii de aici?
Auzul se-ncordează
s-audă ceva!
...............................
Dar Dumnezeu tace!
şi morţii mei...
tac alături de El.
Un loc pentru rugă
Ieri, mă refugiam
în lumea viselor fără sfârşit,
furişându-mă în acest univers
tot atât de uşor ca un copil.
Azi, lumea nevinovăţiei
a devenit un simplu anonim
îngropat undeva,
fără nume,
fără o cruce în semn de popas:
„Loc pentru o rugă fierbinte“!
Cum să culeg lumina?
Învaţă-mă, Doamne,
cum să culeg lumina?
ce Tu o dărui pretutindeni,
dar ochii orbi
nu o mai recunosc?!
Cum să culeg
mireasma veşniciei,
de pe toate altarele Tale,
şi să o duc cu mine,
aiurea,
în lume?
Omule! (?)
La hotarele mărginitului
cu nemărginitul
nimic nu-i imposibil
pentru tine – Omule!
Tu poţi naviga spre apus,
pentru a ajunge la răsărit,
dacă descoperi Iubirea!
Rugă
Adu-mi, Doamne, lumina în casă!
Dă-mi-o s-o beau dimineaţa!
Pune-mi-o cu pâinea pe masă!
Aşterne-o pe perna
unde se leapădă gândul!
şi încălzeşte-mi aşternutul cu ea!
Zori de copilărie
Undeva, în zorii copilăriei,
orizontul strălucea
de-acea blândă lumină.
Privirea coboara
în zorile virgine,
ce-şi deschideau filele
petală cu petală,
pleoapă după pleoapă –
toate oarbe, catifelate, adormite –
care-ascundeau în adâncul lor
pupile azurii-albastre
şi cuiburi ţipătoare de colibri.
Către Tine, Doamne,
privirile au rămas pironite!
aşteaptă să le arăţi
unde-ai ascuns
taina pământului
şi a vieţii de aici?
Auzul se-ncordează
s-audă ceva!
...............................
Dar Dumnezeu tace!
şi morţii mei...
tac alături de El.
Un loc pentru rugă
Ieri, mă refugiam
în lumea viselor fără sfârşit,
furişându-mă în acest univers
tot atât de uşor ca un copil.
Azi, lumea nevinovăţiei
a devenit un simplu anonim
îngropat undeva,
fără nume,
fără o cruce în semn de popas:
„Loc pentru o rugă fierbinte“!
Cum să culeg lumina?
Învaţă-mă, Doamne,
cum să culeg lumina?
ce Tu o dărui pretutindeni,
dar ochii orbi
nu o mai recunosc?!
Cum să culeg
mireasma veşniciei,
de pe toate altarele Tale,
şi să o duc cu mine,
aiurea,
în lume?
Omule! (?)
La hotarele mărginitului
cu nemărginitul
nimic nu-i imposibil
pentru tine – Omule!
Tu poţi naviga spre apus,
pentru a ajunge la răsărit,
dacă descoperi Iubirea!
Rugă
Adu-mi, Doamne, lumina în casă!
Dă-mi-o s-o beau dimineaţa!
Pune-mi-o cu pâinea pe masă!
Aşterne-o pe perna
unde se leapădă gândul!
şi încălzeşte-mi aşternutul cu ea!
Zori de copilărie
Undeva, în zorii copilăriei,
orizontul strălucea
de-acea blândă lumină.
Privirea coboara
în zorile virgine,
ce-şi deschideau filele
petală cu petală,
pleoapă după pleoapă –
toate oarbe, catifelate, adormite –
care-ascundeau în adâncul lor
pupile azurii-albastre
şi cuiburi ţipătoare de colibri.
joi, 24 februarie 2011
CEEA CE NU ŞTIAI... / DAS WAS DU NICHT WUSSTEST…
ZVONUL SIRENELOR
Sunt năvala şi mângâierea valurilor
ce mor în nisipul fierbinte.
Sunt zvonul sirenelor
ce vine de prea departe de tine.
De ce ţi-e frică să atingi această mare?
prea plină de mistere unduitoare,
ce se sfarmă de maluri,
pentru a pleca mai departe?
Prinde măcar acest val
ce vine spre tine!
Şi strânge-l,
strânge-l în mâinile tale!
MEERJUNGFRAUEN GERÜCHT
Ich bin der Ansturm und der Wellen Trost
die in der heissen Sand sterben.
Ich bin Meerjungfrauen Gerücht
der von zuweit zu dir kommt.
Warum hast du angst das Meer zu berühren?
wenn Sie voller wellenförmige Geheimnisse ist,
was Sie an Ufer prallen,
das Sie dann weitergehen können?
Versuch wenigstens diese Welle zu fangen
was zu dir gleitet!
Und fang ihm,
halt ihm in deine Händen!
CEEA CE NU ŞTIAI...
Îţi spuneam odată că sunt piatră
ceea ce nu ştiai...
era că fiecare piatră a trăit
somnul pietrei
şi a văzut, cum văd şi eu,
prin somnul pământului,
prin somnul aerului,
prin somnul apei,
prin somnul trupului…
Numai nesfârşitul dans al luminii
n-am reuşit să-l văd... pentru că... lumina,
lumina nu doarme niciodată!
Şi-atunci...m-am întors
în somnul pietrei şi-n mine,
în uitare şi-n aduceri-aminte,
ascunzându-mă în miezul muntelui
unde ochii ce privesc,
nu pot pătrunde!
DAS WAS DU NICHT WUSSTEST…
Ich sagte dir mal das ich ein Stein sei
Doch das dass du nicht wusstest...
war das jeder Stein gelebt hat
der schlaff des steines
und hat gesehen, wie Ich das sehe,
durch die schläfrigkeit der erde,
durch die schläfrigkeit der luft,
durch die schläfrigkeit des wassers,
durch die schläfrigkeit des körpers...
Nur das endlose Tanz des Lichts
habe Ich es nicht geschaft ihn zu sehen...weil...das Licht,
das Licht schläft niemals!
und dann... hab ich mich umgedreht
in dem schlaff des steines und mir,
in dem vergessenen und in den erinnerungen,
versteckte mich ins Herz des Berges
wo die blicke der Augen,
niemals durchdringen können!
NIMENI NU VEDE
Iubirea a căzut pe nevăzute
în adâncul unei prăpăstii de nori
tocmai acolo...
unde ochii pescăruşilor plutesc obosiţi
pe fundalul furtunii,
iar ţipătul lor se cufundă în vuietul vântului.
Şi nimeni nu vede,
nimeni nu simte
că-i lipseşte ceva!
Dar cine mai poate vedea?!...
când ochii noştri orbesc
de vuietul vântului,
când ochii orbilor
sunt păsări moarte
aruncate-n pustiul de munte?
şi ochi de sticlă urmăresc zborul văpăii
care nebănuit se stinge
printre genele coborâte ale uitării
de semeni.
NIEMAND SIEHT ES
Die Liebe ist ungesehen hingefallen
in Wolken tiefen Abgrund
genau dort...
wo die Augen der Möwen voller müdigkeit schweben
in hintergrund des Sturms,
Ihren Sturm versinkt in Windes Schrei.
Und niemand sieht es,
niemand füllt es
das etwas fehlt!
Aber wer kann das noch sehen?
wenn unsere Augen verblenden
von Windes Schrei,
wenn Blindes Augen
sind tote Vögel
weggeworfen ins Bergen Wüste?
und Glassaugen verfolgen die fliegende Flamme
welche unerwartet erlöscht
zwischen liedschatten des vergessenheits
des Gleichen.
Sunt năvala şi mângâierea valurilor
ce mor în nisipul fierbinte.
Sunt zvonul sirenelor
ce vine de prea departe de tine.
De ce ţi-e frică să atingi această mare?
prea plină de mistere unduitoare,
ce se sfarmă de maluri,
pentru a pleca mai departe?
Prinde măcar acest val
ce vine spre tine!
Şi strânge-l,
strânge-l în mâinile tale!
MEERJUNGFRAUEN GERÜCHT
Ich bin der Ansturm und der Wellen Trost
die in der heissen Sand sterben.
Ich bin Meerjungfrauen Gerücht
der von zuweit zu dir kommt.
Warum hast du angst das Meer zu berühren?
wenn Sie voller wellenförmige Geheimnisse ist,
was Sie an Ufer prallen,
das Sie dann weitergehen können?
Versuch wenigstens diese Welle zu fangen
was zu dir gleitet!
Und fang ihm,
halt ihm in deine Händen!
CEEA CE NU ŞTIAI...
Îţi spuneam odată că sunt piatră
ceea ce nu ştiai...
era că fiecare piatră a trăit
somnul pietrei
şi a văzut, cum văd şi eu,
prin somnul pământului,
prin somnul aerului,
prin somnul apei,
prin somnul trupului…
Numai nesfârşitul dans al luminii
n-am reuşit să-l văd... pentru că... lumina,
lumina nu doarme niciodată!
Şi-atunci...m-am întors
în somnul pietrei şi-n mine,
în uitare şi-n aduceri-aminte,
ascunzându-mă în miezul muntelui
unde ochii ce privesc,
nu pot pătrunde!
DAS WAS DU NICHT WUSSTEST…
Ich sagte dir mal das ich ein Stein sei
Doch das dass du nicht wusstest...
war das jeder Stein gelebt hat
der schlaff des steines
und hat gesehen, wie Ich das sehe,
durch die schläfrigkeit der erde,
durch die schläfrigkeit der luft,
durch die schläfrigkeit des wassers,
durch die schläfrigkeit des körpers...
Nur das endlose Tanz des Lichts
habe Ich es nicht geschaft ihn zu sehen...weil...das Licht,
das Licht schläft niemals!
und dann... hab ich mich umgedreht
in dem schlaff des steines und mir,
in dem vergessenen und in den erinnerungen,
versteckte mich ins Herz des Berges
wo die blicke der Augen,
niemals durchdringen können!
NIMENI NU VEDE
Iubirea a căzut pe nevăzute
în adâncul unei prăpăstii de nori
tocmai acolo...
unde ochii pescăruşilor plutesc obosiţi
pe fundalul furtunii,
iar ţipătul lor se cufundă în vuietul vântului.
Şi nimeni nu vede,
nimeni nu simte
că-i lipseşte ceva!
Dar cine mai poate vedea?!...
când ochii noştri orbesc
de vuietul vântului,
când ochii orbilor
sunt păsări moarte
aruncate-n pustiul de munte?
şi ochi de sticlă urmăresc zborul văpăii
care nebănuit se stinge
printre genele coborâte ale uitării
de semeni.
NIEMAND SIEHT ES
Die Liebe ist ungesehen hingefallen
in Wolken tiefen Abgrund
genau dort...
wo die Augen der Möwen voller müdigkeit schweben
in hintergrund des Sturms,
Ihren Sturm versinkt in Windes Schrei.
Und niemand sieht es,
niemand füllt es
das etwas fehlt!
Aber wer kann das noch sehen?
wenn unsere Augen verblenden
von Windes Schrei,
wenn Blindes Augen
sind tote Vögel
weggeworfen ins Bergen Wüste?
und Glassaugen verfolgen die fliegende Flamme
welche unerwartet erlöscht
zwischen liedschatten des vergessenheits
des Gleichen.
vineri, 21 ianuarie 2011
Cronica volum Vraj-B-a clipei
CUVÂNT ÎNAINTE
A rămâne preţ de o lectură atentă faţă-n faţă cu poezia cuminte şi cu minte ( dar nu numai atât) a doamnei Viorela CODREANU TIRON şi apoi cu ecourile acesteia este un privilegiu de mult râvnit, ba, mai mult, un delict apriori iertat de către firescul şi nobilul omenesc din tine în drumul spre insaturabila nevoie de frumos crescut trudnic în cumplitul război... paşnic dintre Vraja clipei şi Vrajba clipei, cele două ipostaze şi titluri ale volumului comasate provocator într-unul singur, ca un memento al perenei confruntări.
Poezia de faţă, că vrea sau nu vrea, că ştie sau nu ştie, că răspunde sau nu întru totul intenţiei nemărturisite a autoarei, încearcă să întreţină o pace (totuşi belicoasă) între cumplitele zbateri din universul individual al omului, fără să aresteze, să dojenească sau să ucidă. Armele războiului nonviolent sunt toleranţa de ordin superior şi înţelegerea raţiunii atât a vârfurilor în sus, cât şi a celor în jos, ocrotirea şi mângâierea deopotrivă a tuturor contondenţelor, a firescului acestora în necuprinsul imperiu uman al fiecărui individ. Dezideratul (nemărturisit), în ciuda redundanţei voite, este împăcarea... neprietenească între seva războinică a sângelui vieţii gata să-şi ţâşnească flacăra roşie a răzmeriţei şi lacrima bucuriei vieţii totdeauna gata să stingă pojarul. Deci, vrajba clipei contra vrăjii clipei, sau invers. În fond, nu asta trăieşte omul, nu ăsta îi e datul şi nu graţie izbânzii şi neizbânzii în acest război nerăzboi este el suprema minune a lumii lui Dumnezeu?
Poeziile din acest volum – s-o spunem de pe acum, putând ilustra cu fiecare dintre ele – sunt un imn adus acestei superbii a sufletului omenesc, imn eroic tocmai prin nebeligeranţa sa. Citez din subtextul nescris al versurilor: «Suflete al meu, încearcă, rogu-te, să trăieşti în pace aprigul război dintre cele două chemări care te dispută cu forţe relativ egale: ale raiului bucuriilor care te luminează şi ale chinurilor iadului care te întunecă!» Câştigul este această veşnică încercare, pentru că aparenta reuşită faptică e iluzie. Câtă risipă de viaţă face viaţa pentru aceasta! Oare de aceea e veşnică, veşnicindu-ne încercările şi întrebările? La naiba răspunsurile! După ce le-am avea, ne-am plictisi, adică am trăi numai ca morţi. Ce este timpul? / Este, oare, dezvăluirea culorilor, / şi a miresmelor/ sau o tolbă a amintirilor?/ Este, oare, uitare sau chemare?/ sau prăbuşire şi înălţare?/ sau, poate, căutare şi pierdere,/ găsire şi rătăcire?/ o fi doar un mister/ sau revelaţia supremă?.../Un singur lucru nu trebuie să uiţi:/ Prăpăstiile adulmecă, întotdeauna, clipa rătăcirii!/ Să nu ne temem însă nici de marile răspunsuri, fiindcă nu vom ajunge niciodată la ele. Unii da, de pildă poeţii, ajung, dar numai cu puterea vorbelor, mai ales, a vorbelor gândului. Celelalte puteri ale omului sunt prea slabe, îşi fac iluzii deşarte. Dar ce bine e aşa! Ce frumoasă e neliniştea, şi ce viaţă când ştii că e numai nelinişte, nicidecum vreun pericol că am putea cunoaşte totul şi, în consecinţă, raţiunea existenţei noastre ar dispărea. Teamă? De ce teamă, chiar dacă Se prăbuşesc zorii peste mine/ pecete înfierată să-mi pună/ pe inima ce aleargă beteagă/ şi-şi caută rămăşiţele prin tine. Şi ce dacă? Nu asta ne e menirea?
Îndrăznesc să afirm că asemenea poeme trăiesc difuz, inexprimabil, în fiecare dintre noi, dar, din lipsa hainelor, nu pot ieşi în lume. Se rostesc însă în noi, în ceasurile de meditaţie când, aparent, suntem singuri, dar de fapt în compania întregii lumi, a necuprinsului invitat la dialog. Abia atunci vorbele îşi arată acolo în ele şi între ele întreaga corolă de valenţe şi virtuţi. Dar glasul – nu, glasul e apanajul poeţilor. Ajungem astfel, după ce parcurgem tot mai liniştiţi încrâncenarea tot mai cumplită a războiului cu pacea sau a păcii cu sinistrul, ajungem la deloc paradoxala linişte învolburată abundent, dar mut, la frenezia de a trăi în compania clipei de vrajă şi a celei de vrajbă.
Pe de altă parte, poezia Doamnei, o poezie şi a distincţiei, nici nu trebuie decriptată. Ea se insinuează în cititor ca lumina, îl cucereşte, îl face pe nesimţite biruitor, prin profunzimea francă şi înţelegerea tainelor care, încet-încet, se lasă dezgolite ca să-ţi arate în spatele lor altele, tot mai inexpugnabile. Cuvintele, nesiluite de tirania poetului dur care le înhamă zadarnic la poveri peste puterile lor, îşi dezvăluie din plăcerea lor înţelesurile şi subînţelesurile la imboldul sărutului şi nu al biciului.
Într-o lume care cultivă cu fervoare şocul, instinctele gregare iraţional şi premeditat dezgropate, care cultivă obscenitatea şi în care coexistă (Doamne!) industria războiului, a morţii cu industria frumosului confecţionat în serie să înlocuiască frumosul, poezia doamnei Viorela CODREANU TIRON este un balsam, un panaceu, un memento pentru om să nu abjure de la condiţia sa de suflare dumnezeiască de dragul efemerităţii sclipitoare şi zornăitoare.
Să aspirăm toţi, unguibus et rostro, la genial? Dar într-un şirag de perle veritabile nu există nicio perlă, iar geniile s-au născut şi au crescut din zicerile – perle născute şi crescute de popor: A fi sau a nu fi... Lumină, mai multă lumină... Omul e măsura tuturor lucrurilor... Arta e lungă, viaţa e scurtă... Armele să dea întâietate togii, laurii – elocinţei... Cunoaşte-te pe tine însuţi... Mulţi chemaţi, puţini aleşi... Poet te naşti, orator devii... Nu voi muri de tot... Ştiu că nu ştiu nimic...
Vă mulţumesc, stimată doamnă, pentru efortul de a demonstra că singurul război care trebuie luptat este războiul – pace cu tine însuţi.
Ştefan GOANŢĂ
A rămâne preţ de o lectură atentă faţă-n faţă cu poezia cuminte şi cu minte ( dar nu numai atât) a doamnei Viorela CODREANU TIRON şi apoi cu ecourile acesteia este un privilegiu de mult râvnit, ba, mai mult, un delict apriori iertat de către firescul şi nobilul omenesc din tine în drumul spre insaturabila nevoie de frumos crescut trudnic în cumplitul război... paşnic dintre Vraja clipei şi Vrajba clipei, cele două ipostaze şi titluri ale volumului comasate provocator într-unul singur, ca un memento al perenei confruntări.
Poezia de faţă, că vrea sau nu vrea, că ştie sau nu ştie, că răspunde sau nu întru totul intenţiei nemărturisite a autoarei, încearcă să întreţină o pace (totuşi belicoasă) între cumplitele zbateri din universul individual al omului, fără să aresteze, să dojenească sau să ucidă. Armele războiului nonviolent sunt toleranţa de ordin superior şi înţelegerea raţiunii atât a vârfurilor în sus, cât şi a celor în jos, ocrotirea şi mângâierea deopotrivă a tuturor contondenţelor, a firescului acestora în necuprinsul imperiu uman al fiecărui individ. Dezideratul (nemărturisit), în ciuda redundanţei voite, este împăcarea... neprietenească între seva războinică a sângelui vieţii gata să-şi ţâşnească flacăra roşie a răzmeriţei şi lacrima bucuriei vieţii totdeauna gata să stingă pojarul. Deci, vrajba clipei contra vrăjii clipei, sau invers. În fond, nu asta trăieşte omul, nu ăsta îi e datul şi nu graţie izbânzii şi neizbânzii în acest război nerăzboi este el suprema minune a lumii lui Dumnezeu?
Poeziile din acest volum – s-o spunem de pe acum, putând ilustra cu fiecare dintre ele – sunt un imn adus acestei superbii a sufletului omenesc, imn eroic tocmai prin nebeligeranţa sa. Citez din subtextul nescris al versurilor: «Suflete al meu, încearcă, rogu-te, să trăieşti în pace aprigul război dintre cele două chemări care te dispută cu forţe relativ egale: ale raiului bucuriilor care te luminează şi ale chinurilor iadului care te întunecă!» Câştigul este această veşnică încercare, pentru că aparenta reuşită faptică e iluzie. Câtă risipă de viaţă face viaţa pentru aceasta! Oare de aceea e veşnică, veşnicindu-ne încercările şi întrebările? La naiba răspunsurile! După ce le-am avea, ne-am plictisi, adică am trăi numai ca morţi. Ce este timpul? / Este, oare, dezvăluirea culorilor, / şi a miresmelor/ sau o tolbă a amintirilor?/ Este, oare, uitare sau chemare?/ sau prăbuşire şi înălţare?/ sau, poate, căutare şi pierdere,/ găsire şi rătăcire?/ o fi doar un mister/ sau revelaţia supremă?.../Un singur lucru nu trebuie să uiţi:/ Prăpăstiile adulmecă, întotdeauna, clipa rătăcirii!/ Să nu ne temem însă nici de marile răspunsuri, fiindcă nu vom ajunge niciodată la ele. Unii da, de pildă poeţii, ajung, dar numai cu puterea vorbelor, mai ales, a vorbelor gândului. Celelalte puteri ale omului sunt prea slabe, îşi fac iluzii deşarte. Dar ce bine e aşa! Ce frumoasă e neliniştea, şi ce viaţă când ştii că e numai nelinişte, nicidecum vreun pericol că am putea cunoaşte totul şi, în consecinţă, raţiunea existenţei noastre ar dispărea. Teamă? De ce teamă, chiar dacă Se prăbuşesc zorii peste mine/ pecete înfierată să-mi pună/ pe inima ce aleargă beteagă/ şi-şi caută rămăşiţele prin tine. Şi ce dacă? Nu asta ne e menirea?
Îndrăznesc să afirm că asemenea poeme trăiesc difuz, inexprimabil, în fiecare dintre noi, dar, din lipsa hainelor, nu pot ieşi în lume. Se rostesc însă în noi, în ceasurile de meditaţie când, aparent, suntem singuri, dar de fapt în compania întregii lumi, a necuprinsului invitat la dialog. Abia atunci vorbele îşi arată acolo în ele şi între ele întreaga corolă de valenţe şi virtuţi. Dar glasul – nu, glasul e apanajul poeţilor. Ajungem astfel, după ce parcurgem tot mai liniştiţi încrâncenarea tot mai cumplită a războiului cu pacea sau a păcii cu sinistrul, ajungem la deloc paradoxala linişte învolburată abundent, dar mut, la frenezia de a trăi în compania clipei de vrajă şi a celei de vrajbă.
Pe de altă parte, poezia Doamnei, o poezie şi a distincţiei, nici nu trebuie decriptată. Ea se insinuează în cititor ca lumina, îl cucereşte, îl face pe nesimţite biruitor, prin profunzimea francă şi înţelegerea tainelor care, încet-încet, se lasă dezgolite ca să-ţi arate în spatele lor altele, tot mai inexpugnabile. Cuvintele, nesiluite de tirania poetului dur care le înhamă zadarnic la poveri peste puterile lor, îşi dezvăluie din plăcerea lor înţelesurile şi subînţelesurile la imboldul sărutului şi nu al biciului.
Într-o lume care cultivă cu fervoare şocul, instinctele gregare iraţional şi premeditat dezgropate, care cultivă obscenitatea şi în care coexistă (Doamne!) industria războiului, a morţii cu industria frumosului confecţionat în serie să înlocuiască frumosul, poezia doamnei Viorela CODREANU TIRON este un balsam, un panaceu, un memento pentru om să nu abjure de la condiţia sa de suflare dumnezeiască de dragul efemerităţii sclipitoare şi zornăitoare.
Să aspirăm toţi, unguibus et rostro, la genial? Dar într-un şirag de perle veritabile nu există nicio perlă, iar geniile s-au născut şi au crescut din zicerile – perle născute şi crescute de popor: A fi sau a nu fi... Lumină, mai multă lumină... Omul e măsura tuturor lucrurilor... Arta e lungă, viaţa e scurtă... Armele să dea întâietate togii, laurii – elocinţei... Cunoaşte-te pe tine însuţi... Mulţi chemaţi, puţini aleşi... Poet te naşti, orator devii... Nu voi muri de tot... Ştiu că nu ştiu nimic...
Vă mulţumesc, stimată doamnă, pentru efortul de a demonstra că singurul război care trebuie luptat este războiul – pace cu tine însuţi.
Ştefan GOANŢĂ
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
