***

Şoapte de demult, bătrâne...

mai bătrâne ca mine,

se prăbuşesc în pământul meu reavăn

şi caută seminţele

cufundate-n lumină.

***

Îngenunchez obosită,

bătrână,

pe umerii sufletului tău

căznindu-mă

să-i adun cenuşa.

***

Mi-am mânat gândurile,

cai sălbatici, speriaţi,

spre câmpiile adevărului,

să pască în voie

liniştitele frământări

ale pământului din mine.

***

Mult aşteptatul

somn anonim

vine acum

într-o scrisoare deschisă

semnată cu sărutul ceasului vechi

când nimeni nu mai doarme.

***

Ce-ar mai rămâne din tine

dacă te-aş dezbrăca

până dincolo

de arderea sângelui?

***

Retina mea - aripa păsării rănite –,

urmăreşte şi-acum

sângele prelins din lacrima sfâşiată,

de ploaia cu surâs de copil.

***

Sărman diamant rămas

în sita iubirii necernute

îţi cauţi loc printre nisipuri

voind să orbeşti soarele!?

NUMAI EL ŞTIA...

Numai El ştia

să gândească vremea copilăriei

ca pe un cerc închis

într-un mănunchi –

pe care să-l poată cuprinde

într-o clipă cu privirea –,

pentru că acel cerc

era însăşi esenţa

miraculoasă

a lumii

protejat copyright/©Viorela Codreanu Tiron