NU SE MAI VEDE
(Lumânările pământului)

Lumânări din ceara tristeţii

ard în mâinile mele

şi pâlpâirea lor se pierde

prinsă-n păienjenişul vârtejului.

Iar sumedenie de alte tristeţi,

adunate-n clipa de taină,

mângâie chipul pământului

ce nu se mai vede.

UN GÂND, DE UNDE?

Cum se mai zbat

şi cum se mai înfurie gândurile

în universul lăuntric!

Şi-n toată această învălmăşeală

mă-ntreb: care dintre ele

îmi va tulbura până-ntr-atât auzul,

încât va reuşi să iasă la suprafaţă,

pentru a-mi reda libertatea şi pacea.

PRELUDIU DE PRIMĂVARĂ

Nu sunt decât

preludiul unei primăveri

uitat pe aleile toamnei.

Cântul, cuvântul şi lacrima

mi-au fost pietrele

pe care am călcat

aducându-mi aminte

de ceea-ce-va-să-vină...

sau poate c-a trecut fără să ştiu.

Dar ce ştiu eu? ce am rămas

numai preludiul unei primăveri

încremenite-n zăpadă?

Viorela Codreanu Tiron

CULCĂ-MĂ BLÂND

Cuprinde-mi ţipătul 

şi-acoperă-l, 

cum se acoperă focul,

şi stinge-l în faldurile 

dragostei tale

şi-apoi culcă-mă blând 

ca pe o auroră!

ÎN URMA MEA

Despletită în amurguri târzii

las în urma mea 

mireasma primăverii dintâi,

pentru a mă reîntoarce 

în casa în care tinereţea mea... 

se schimbă tot mai mult în umbră,

şi unde văd cum cuvintele mor

în ghivece de timp răsturnate.

CERCUL DE FOC

Prizonier al trupului, 

sufletul 

se răsuceşte în sus, către soare, 

întemniţând, la rândul său, visul,

care de-a lungul tuturor anilor 

n-a izbutit să înveţe 

pentru sine

nici unul din darurile morţii.

©Viorela Codreanu Tiron