PRIVEŞTE-MĂ !

Sunt ghemul de alge

prins în vâltoarea apelor;

Miezul de singurătate,

frumoasă şi rece,

ce trece prin lume

ca umbra unei deşertăciuni

                          fără nume:

                     învăluindu-te,

          adunându-te,

risipindu-te!

O INIMĂ FĂRĂ ASCUNZIŞURI

Mi-am îngropat mâinile în cer

le-am înfipt

în pământ,

în piatră

şi-în lut.

Peste tot am umblat

şi am căutat

o inimă fără ascunzişuri

pe care s-o pot ţine în mâini.

 CUNUNATA CU TIMPUL

Cununată cu timpul,

destinul

mi-a făcut rochie de mireasă

din mătasea prăfuită a amintirilor

ce mă trag spre un trecut

– veşnic prezent -

din câmpiile-nflorite

sub un cer încărunţit de stele.

ROUA PRIVEGHIULUI

Pumnul dimineţii mă spală

cu roua priveghiului,

lovindu-mă

cu năpasta naşterii mele,

în care simt tânguirea

cu toată pustietatea

şi tristeţea vieţii

ce trece pe nesimţite

împovărându-mă

cu tainice spovedanii.

ZBATERE

Mă cheamă lacul

oglindit în ochiul nemilos al cerului

de unde coboară nori grei

în sumbre tăceri de eternitate

pe zborul meu

care nu e decât

zbatere

între ziduri

temeinic zidite.

UNICA ORĂ A ZILEI

Când se întunecă devin cenuşie,

mă dizolv în obscuritatea opacă

odată cu gândurile

în această unică oră a zilei

plină de semnificaţii,

ce-mi bate în uşă :

e ora ispăşirii,

mereu izbăvită,

nicicând ispăşită.

ZBATERE

Mă cheamă lacul

oglindit în ochiul nemilos al cerului

de unde coboară nori grei

în sumbre tăceri de eternitate

pe zborul meu

care nu e decât

zbatere

între ziduri

temeinic zidite.

Poarta de la marginea zilei...

CUI ÎI PASĂ ?

Cui îi pasă de îngândurarea

şi tristeţea stelelor ce coboară în mine?

Cui îi pasă de sălciile ce mă plâng,

de râul ce se aruncă în lac,

unde pluteşte umbra mea

mână în mână cu imaginea ei în apă?

Cui îi pasă de cerul fierbinte

cu suviţe cărunte

rămas de la norii ce nu mai suportă albastrul?

Atâtea  întrebări îmi rămân...

la care universul răspunde

mereu cu marea lui muţenie!

CUI SĂ STRIG?

Ce rost să mai strig timpului,

acestei lumi inerte şi surde?

când nu mai pot găsi

lacrima din ochii timpului

iar sufletul lumii...

s-a stins în aduceri-aminte.

URSITOARELE

De la naştere am fost înfăşată

într-o pânză ţesută din lacrimi,

ursită să plătesc poliţa,

pe care Natura – sora Soartei –

mi-a scris numele.

Ursitoarele mi-au lepădat în leagăn

lacrimi peste lacrimi

din care să-mi fac coliere-mătănii,

să nu mă plictisesc

când va veni adevărata durere.

TIMPUL MEU

Timpul meu unic,

aparte de celelalte timpuri,

s-a scurs atât de încet

pe lângă mine,

încât nu mai ştiu

de l-am avut,

de-a fost cu-adevărat al meu

sau nu a fost decât

iluzia unui timp,

răstălmăcit de doamna Vreme.

SĂRUTUL FRUNZELOR

Pomii se-apleacă de forţa vântului

şi ultimele frunze sărută

umbrele oamenilor.

Acelaşi vânt suflă,

şuieră, acum,

şi se loveşte

de toate ferestrele

plângând amărăciunea

unei tristeţi fără nume,

peste lumânări tremurânde,

care mai pâlpâie

în ploaia ce se-ngemănează cu vântul,

în aerul nopţii care se umple 

de gânduri şoptite sub stânci,

unde apa se loveşte de pietre

încremenind.

NU MAI VĂD

Încremenită în somnul supus al lunii

nu mai văd spaima

de-a trăi mai departe în tine.

Nu mai văd nici chipul tău,

acoperit de tăcerea fricii

adormit în sărutul-de-rouă,

şi nici că nu va mai veni

mărunta eternitate

ascunsă-n trecutul absenţei.

PENTRU ULTIMA DATĂ

strălucea verdele

lăcuit al plopilor...

culorile aveau pentru ultima dată

parfumul amintirilor-de-rouă…

            târzii ochi rătăciţi în lumină.

TOTUL CADE(-N AMURGURI)

Amurgul înghite în tivul său ziua,

care se scurge în alergături.

Numele meu,

plin de grindină,

îmi sare în spate…

frisoane cărunte,

mai crunte decât frigurile,

mă pătrund

când îl văd topindu-se

la căldura lumânărilor,

cheag de sânge căzând

în grămada celorlalte nume.

ÎNTRE DOUĂ CURCUBEIE

Am început deodată să aud…

să aud ţipătul copilului din mine.

Şi acest sentiment…

era ca şi cum

într-o după-amiază fierbinte

dăinuia… mai întârzia,

nehotărât acum, 

nu ca un sunet,

ci ca un lucru,

pe care pielea l-ar fi putut asculta

sau părul de pe creştetul capului.

Auzeam acum pentru prima dată

ţipătului înăbuşit al copilului

înfometat de albastrul cerului

prins între două curcubeie.

AMINTIRI ÎNCEŢOŞATE

Aripi însângerate se topesc

în cenuşa norilor

şi lasă pete de sânge

pe firul de iarbă al vieţii,

unde zâmbetul se evaporă

pe aminirile ceţii.

ARDERE

Focul răscolit de vânturi

îmi atrage lacom umbra

mistuind-o,

molcom, în vâlvoare.

Vânturile lăcrimează în foc

amintindu-şi de-un izvor

ce curgea odată pe lângă ele

într-o veşnică simţire

care acum nu mai este.

copyright: Viorela Codreanu Tiron

Totul în jur...

TOTUL ÎN JUR

Sălbaticii cai scăpaţi

din frâul pasiunii

aleargă pe sufletul meu;

tropotul lor se opreşte-n timpane

şi zbuciumul lor de încătuşare

mă leagă de nopţi nebune

ce vin după mine,

iar totul în jur

e infern.

 

***

 

Mi-am mânat gândurile,

cai sălbatici, speriaţi,

spre câmpiile adevărului,

să pască în voie

liniştitele frământări

ale pământului din mine...

NUMAI EL ŞTIA

Numai El ştia

să gândească vremea copilăriei

ca pe un cerc închis

într-un mănunchi –

pe care să-l poată cuprinde

într-o clipă cu privirea –,

pentru că acel cerc

era însăşi esenţa

miraculoasă

a lumii.

NUMAI CINE VREA

Numai cine vrea să găsească

izvorul liniştei

pentru a nu plânge

înaintea morţii...

numai acela

trebuie să stea de vorbă cu amintirile,

aceste gânduri istovite ,

şi să străbată apoi până la capăt

depărtarea speranţei:

atingând-o.

©Viorela Codreanu Tiron