Nu-mi lăsa timp...

Când tu taci, glasul păsărilor dispare

printre frunzişul pomilor,

mi se aşterne toamna peste tâmple

şi este atâta linişte,

că pot auzi şi muzica încă nescrisă!

Numai gândul te mai poate aduce aproape,

ca pe un strop de apă căzut

din preaplinul durerilor mele

sau ca pe un strop de ploaie,

sorbit de pământul uscat,

ce dispare aproape fără să-l vezi.

Când tu taci, se cutremură pământul

şi respiraţia se opreşte

să nu-ţi tulbure liniştea tăcerii.

Se cutremură până şi izvoarele

şi începe să doară dorul de tine.

Nu îmi lăsa timp pentru a învăţa

să mi te-aduc aminte!

RĂSPÂNTII

În gura nopţilor fără de noapte,

pe buzele zilelor fără de zi

se-aşterne tăcerea prelungă,

a timpului netimpuit,

de la răspântia veacurilor

dintre tine şi mine

acolo... unde râul lacrimilor

se-ntâlneşte cu râul disperării.

DEZGOLIŢI-MI LUMINA!

De-abia se-ntrezăreşte

lumina din adâncuri

Aerul de-nălţimi

e prins în păienjenişul de alge

ce mă ţes şi re-ţes

în putreziciunea adâncului

de unde strig:

Dezgoliţi-mi lumina!

UNDE?

Se contopesc izvoarele subterane

fără putinţă de împotrivire

pe nevăzute

neauzite

şi nebănuite albii ascunse

cum fără putinţă de-mpotrivire

iubirea zăgăzuită rupe stăvilarele

cu un torent nestăpânit

rostogolindu-te...

Unde?

protejat copyro/viorela_codreanu_tiron