AM IUBIT FĂRĂ NUME

Am iubit

cu neştiutoarea iubire,

în legănări sălbatice,

cu furia însingurării

şi cu nestrămutarea

în neînfrângere.

Am iubit

cu toate rădăcinile adormite

pe coridoarele copilăriei,

într-o nuntire a timpului

fără de nume.

AŞA VA FI

Aşa a fost iubirea,

firească,

la fel ca florile ce-nfloresc vara

şi păsările ce zboară spre sud

la prima cădere de frunze!

Aşa va fi întotdeauna

fără să bănuim

că dăm socoteală

tinereţii din noi

sau bătrânilor arbori.

NIMENI NU VEDE

Iubirea a căzut pe nevăzute

în adâncul unei prăpăstii de nori,

tocmai acolo... unde ochii pescăruşilor

plutesc obosiţi pe fundalul furtunii,

iar ţipătul lor se cufundă în vuietul vântului.

Şi nimeni nu vede!

nimeni nu simte!

că-i lipseşte ceva!?...

Dar cine mai poate vedea?!...

când ochii noştri orbesc

            de vuietul vântului,

când ochii orbilor

sunt păsări moarte

aruncate-n pustiul de munte?

şi ochi de sticlă urmăresc

zborul văpăii

care nebănuit se stinge

printre genele coborâte ale uitării

de semeni.