Ninge duios pe sufletul meu.
Fulgi răzvrătiţi împietresc
obosiţi
pe genele timpului
şi ard amintiri
ce-mi cântăresc vieţile trecute
pustiite prin veacuri
adunate acum în prima zăpadă!
Şi, ninge!...
Ninge duios
pe sufletul primei zăpezi!
Anotimp al lacrimilor încrustate
pe palmele plânse ale sufletului
mă-năbuşi cu iluzia veşniciei
şi flacăra nevăzută
ce-mi devorează
în linişte
timpul.
Anotimpuri îngropate revin
în memoria timpului meu
unduindu-şi pletele
peste anii mei netrăiţi.
Mă strecor, printre clopote,
cu dangăt mut,
în toate ungherele inimii tale
fără să ştii când
îi voi sparge pereţii.
Anotimpuri pierdute se dezlănţuie
în viforniţe liniştite
şi înalţă ramuri de sânge
ce curg ca iedera-albă-sălbatică,
unde nimic nu mai aminteşte
urma din umbra
anotimpului de uitare.
Anotimpuri bezmetice
prinse în jocul ielelor
dănţuiesc pretutindeni
şi vor să mă-nhaţe
din casa luminii.
Vine anotimpul încătuşării
ce-şi zornăie zalele
pe tâmplele mele;
îmi scutură pământul de stele
acoperindu-mi lumina,
de unde ţâşnesc
cu strigăt înalt
în ecoul prunciei.
Am adormit în anotimpul tăcerii
al reîntoarcerii,
al sufocării,
al destrămării cuvântului
pândind fereastra strigătului
din răvăşitele plete
ale adevărului.
Sunt primăvara de pământ
evaporată pe soare
Sunt toamna din pământ
risipită-n ţărână
ce a rodit prin vara uitată
şi-aşteaptă scuturarea
seminţelor iernii.
Sunt amintirea
unui anotimp fără trup,
fără nume
uitat pe drumul cenuşii
în candele de sânge,
contopit în umbra mormintelor
fără timp,
fără trup,
fără lumânări.
Când marea va creşte pe munte
ca floare-de-colţ
şi izvoarele vor umple văzduhul,
fără cântec de ploaie,
voi deveni pasărea mării
pe genele valului,
transformându-mă-n paleta de culori,
fără nicio culoare…
cu care-ţi voi picta
anotimpurile toate.
Acum, văd, Doamne,
văd prin negura luminii
liliecii cu aripi lipiciose,
ce vor să se agaţe de mine,
cum
s-a agăţat patima
durerii
nebune…
Văd, Doamne
cum arzi aripi negre
ce fâlfâie-mprejurul meu în vârtejuri.
Şi… văd, Doamne,
acum văd !
cum le preschimbi în petala luminii,
pe care mă aşterni
în boare de rouă
cu miros de primăvară.
Daţi-mi lacrimi
să
pot plânge sufletul meu
mort de milenii…
Daţi-mi lacrimi !
să
pot spăla păcatele omenirii
şi-ale
pământului… ce ne-ndură…
Daţi-mi lacrimi
să
mă pot aduna din ele
în cristale de mir,
răscolind deşerturi
începute
şi sfârşite
în inima unui Crist !
Am venit de departe
pentru această oră târzie
să-ţi cumpăr taina cu umbre arse
pe buzele tale
din care mai răsar trandafiri
pe chipul globului
rostogolit în aceeaşi
veşnică oră,
obosită…
târzie…
Vii prea târziu
să te regăseşti flacără albă
pe trupul meu de fum,
să te regăseşti – căutându-te -
strop de rouă pe aripi de fluturi
scuturat pe umerii mei târziu,
mult prea târziu.
Am fost un ieri
în drumul tău de mâine
smuls din scorbura vântului,
păşind în urma zborului mâine,
totdeauna ostil în iluzia vieţii,
în care ghilotina auzului îmi picură
veşnicia-n coloşi.
Veşnic albită în cumpăna dorului
îmi legăn ostatecă inima,
alături de a ta.
Aplecând dimineţi
în izvorul luminii,
tresar de uimire
când treci
şi nu te opreşti
la cumpăna dorului
veşnic albită în mine.
În ţara în care-am plecat,
nu mai sunt vise şi nici amintiri,
sunt doar tăceri ascuţite,
tăceri văduvite.
În ţara în care-am plecat
nicio pasăre nu mai cântă,
cad numai frunze
pe schelete de arbori,
peste cutremurate izvoare
ce au uitat să mai curgă.
În ţara în care-am plecat
nimic nu mai este
din nimicul ce-a fost !
E ora
când se dezlănţuie ultima clipă
în deşteptarea celei dintâi,
cu labirinturi bezmetice,
peste scufundări prinse-n inelul
vârtejului
la limanul ruinii străfulgerate de
vis,
în împietrirea orei
de dincolo de mine,
de dincolo de vis…
Pentru cine au tras clopotele
şi orologiile au oprit timpul
făcând inima tainic să bată
între două mătănii,
atunci când milenii veneau…
atunci când milenii plecau…
„Bun venit dragoste !“ – mi-ai
spus
în ecoul plecării
amintind de un vis
în prag de uitare.
Eu sunt doar un vaier
şi-un cânt aiurit…
dar
ca pasărea am cântat,
ca iarba am crescut,
ca ploile m-am risipit
pe
pământ nisipos,
ca soarele am luminat
pentru
o inimă stearpă,
ca descântec m-am subţiat
în
miresme de vară
aromindu-mă-n cântec de leagăn,
balsam
pentru rănile tale.
M-am trezit în zori
adunând imortele
pentru-un mormânt deschis,
adormind
în umbra unei inimi
ce nu a ars
niciodată.
Mi-ai lăsat viaţa să curgă încet
în clepsidra timpului fără de timp,
unde nisipul se topeşte
în incandescenţa culorilor evaporate
când nu mai exist
decât prin aceste cuvinte
aruncate din timp.
Am colindat prin ruguri de frunză
moartă
cu triste flori-de-brumă
din parcul meu de-odinioară…
şi-am adunat atâta memorie azi…
să-mi amintesc să nu mă doară
amurgul veşted
în care-un vânt neostoit,
mi-a împrăştiat frunzele .
Fug din braţele ploii
aşa cum fug din braţele tale.
Mă ascund în miriştea uitării
încununată de moartea
pe care mi-ai pus-o-n braţe,
ca
pe un prunc,
spunându-mi liniştit :
„Leagănă-ţi pruncul, iubito !“
Când timpul meu
se adună în întregul destinului
mă răspândesc ca un cântec
peste rădăcini de scrum
căutându-le mugurii.
Cântec plămădit la masa tăcerii,
apleacă-ţi privirea
spre notele ce sar
în cupele de fum,
zămislite din împietrirea timpului,
unde izvoare feciorelnice
se răsucesc în pământul închis
arzând dimineţi
pe pragul nevăzut
în cântecul surd
al unei memorii desculţe…
Inima mea mai ascunde
luminoase note de flaut,
ce iscă sonuri vrăjite
întru orbirea întunericului.
În nemurirea clipei care vine
– déjà trecută-n veşnicie,
las lacrimi de nisip pe stele
să-ţi lumineze drumul către mine.
Sunt rod peste lacrima frântă
oprită în timp,
tăinuită-n milenii
de adâncurile pământului,
ca rugă peste anii mei
uitaţi în câmpia castanilor.
Din toate marginile pământului,
adunată
în mine,
trăieşte lacrima albă.
Mă contopesc odată cu ea
în toate ploile timpului
răsucit în mine…
Ascunsă în zborul luminii
te privesc cum încerci
şi acum
să-mi despici lacrima albă…
În amurgul dimineţilor tale
mi-ai agăţat pe umeri
stele-de-mare,
peste sumedenii de trestii
aruncându-mă
în drumul zăpezilor.
Tăcerile sunt lacrimi
în inimile arborilor
cu praguri verzi,
unde mi-am îngropat amintirile,
de unde tâşnesc
risipindu-mă
în ţipătul arborilor.
Lacrimi de ceară,
se preling
pe chipul lumânării
rămasă fără flacără.
Le împietreşte
viscolul inimii tale,
le dăltuieşte
vântul,
ploaia,
şi grindina.
Caut şi nu ştiu ce caut !
caut un ciob
din inima spartă de lacrimi,
un ram înflorit,
un ţărm fără talazuri,
o sărutare de vânt.
Caut, poate,
fântâna sărutului
din răsăritul albastru
în respiraţia
dintre tine şi mine…
Caut
şi nu ştiu ce caut,
dar… caut !
Iarăşi mă-ntorc
în răsărit să-mi regăsesc lumina.
Iarăşi mă-ntorc în lumină
să-mi regăsesc tonurile.
Iarăşi mă-ntorc în tonuri
să-mi caut nuanţele,
şi-apoi mă întorc în nuanţe
să mă pot regăsi
în răsăritul întoarcerii.
M-am îndrăgostit de ploaie
aşa cum ea s-a îndrăgostit
de
lacrimile mele.
M-am îndrăgostit de sălcii
aşa
cum ele s-au îndrăgostit
de
răscolirile pământului meu !
M-am îndrăgostit de pământ
aşa
cum el s-a îndrăgostit
de rădăcinile mele.
M-am îndrăgostit de rădăcini
aşa
cum ele s-au îndrăgostit
de
negura trandafirie
a
timpului meu…
vremelnic timp
al îndrăgostirilor mele !
Am iubit
cu neştiutoarea iubire,
în legănări sălbatice,
cu furia însingurării
şi cu nestrămutarea
în neînfrângere.
Am iubit
cu toate rădăcinile adormite
pe coridoarele copilăriei,
într-o nuntire a timpului
fără de nume.
