„Sunt vărsat(ă) ca apa
şi toate oasele mi-au ieşit din încheieturi; inima mi s-a făcut ca ceara şi se
topeşte înlăuntrul meu.“
Psalmul 22, 14
Iartă, Doamne,
ultima iubire
azvârlită pe răscrucea
drumurilor prăfuite.
Iartă, Doamne,
neplânsele lacrimi
din talismanul tăcerii,
ascuns în legenda a doi străini!
Iartă, Doamne,
toate ploile din pletele mele
răvăşite de seminţele vieţii.
Iartă, Doamne! Iartă!
Tu eşti ca o biserică
zidită de Dumnezeu
în care mi-am adunat
toate sfeşnicele zilelor mele;
în care ţi-am pictat toţi pereţii
cu îngerii Domului... în
nădejdea
netăgăduită,
că, poate,
ai să vezi drumul
în care am băut apa sfinţită
şi-am îngenunchiat
în faţa altarului tău,
în care-am adormit
învăţând...
să aştept (...?)
învăţând să învăţ!
Adormită-n cuvânt
ruga mea va porni
printre arbori fără rădăcini
înmugurind în coliere-de-rouă,
alături de lacrimi,
prin ruga primului cuvânt
plecat dincolo de tine.
Sunt un fluviu anonim,
fără memorie,
fără poveste...
un fluviu indiferent
de pasiunile
pe care le mai poate aprinde
pe malurile sale.
Sunt acelaşi fluviu anonim
oglindit în singurele ramuri
ale salciei peste care-am păşit,
în liniştea dureroasă
a talazurilor.
Desculţă de gânduri,
desfrunzită de vise
îmi cresc rădăcinile
pe lujerul ploii,
şi-mi legăn ramurile
pe creştetul pământului.
Arşiţa nopţii
cade osândită
de miezul grâului copt.
Frunzele crescute
în primăvara morţii
mă dor...
Flori de lotus
orbecăiesc prin sufletul meu
într-o goană nebună...
şi cântă...
protejat copyright/versuri - Viorela Codreanu Tiron/ pitura Gianni Strino
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu