NU SE MAI VEDE
(Lumânările pământului)

Lumânări din ceara tristeţii

ard în mâinile mele

şi pâlpâirea lor se pierde

prinsă-n păienjenişul vârtejului.

Iar sumedenie de alte tristeţi,

adunate-n clipa de taină,

mângâie chipul pământului

ce nu se mai vede.

UN GÂND, DE UNDE?

Cum se mai zbat

şi cum se mai înfurie gândurile

în universul lăuntric!

Şi-n toată această învălmăşeală

mă-ntreb: care dintre ele

îmi va tulbura până-ntr-atât auzul,

încât va reuşi să iasă la suprafaţă,

pentru a-mi reda libertatea şi pacea.

PRELUDIU DE PRIMĂVARĂ

Nu sunt decât

preludiul unei primăveri

uitat pe aleile toamnei.

Cântul, cuvântul şi lacrima

mi-au fost pietrele

pe care am călcat

aducându-mi aminte

de ceea-ce-va-să-vină...

sau poate c-a trecut fără să ştiu.

Dar ce ştiu eu? ce am rămas

numai preludiul unei primăveri

încremenite-n zăpadă?

Viorela Codreanu Tiron

CULCĂ-MĂ BLÂND

Cuprinde-mi ţipătul 

şi-acoperă-l, 

cum se acoperă focul,

şi stinge-l în faldurile 

dragostei tale

şi-apoi culcă-mă blând 

ca pe o auroră!

ÎN URMA MEA

Despletită în amurguri târzii

las în urma mea 

mireasma primăverii dintâi,

pentru a mă reîntoarce 

în casa în care tinereţea mea... 

se schimbă tot mai mult în umbră,

şi unde văd cum cuvintele mor

în ghivece de timp răsturnate.

CERCUL DE FOC

Prizonier al trupului, 

sufletul 

se răsuceşte în sus, către soare, 

întemniţând, la rândul său, visul,

care de-a lungul tuturor anilor 

n-a izbutit să înveţe 

pentru sine

nici unul din darurile morţii.

©Viorela Codreanu Tiron

PRIVEŞTE-MĂ !

Sunt ghemul de alge

prins în vâltoarea apelor;

Miezul de singurătate,

frumoasă şi rece,

ce trece prin lume

ca umbra unei deşertăciuni

                          fără nume:

                     învăluindu-te,

          adunându-te,

risipindu-te!

O INIMĂ FĂRĂ ASCUNZIŞURI

Mi-am îngropat mâinile în cer

le-am înfipt

în pământ,

în piatră

şi-în lut.

Peste tot am umblat

şi am căutat

o inimă fără ascunzişuri

pe care s-o pot ţine în mâini.

 CUNUNATA CU TIMPUL

Cununată cu timpul,

destinul

mi-a făcut rochie de mireasă

din mătasea prăfuită a amintirilor

ce mă trag spre un trecut

– veşnic prezent -

din câmpiile-nflorite

sub un cer încărunţit de stele.

MAI AUD ŞI-ACUM...

Mai aud şi-acum vuietul năprasnic

din cântecul privighetorii întemniţate

dezlănţuit ca o vijelie

asupra câmpiilor mele întinse

unde mai cântă

bucuria-durerii

şi jalea.

 ATÂT DE MULT

Atât de mult am iubit

şi-atât de mult am privit

amintirea iubirii,

încât ochii au început să doară -

să doară până la descompunere.

Şi dintre toate aceste fire de praf 

ce acoperă verdele primăverii       

te vor privi mereu ochii  aceia...

pe care surâsul morţii i-a închis cândva.

Şi inima mea

va dansa peste tot acest univers

pentru că va şti

că din pulberea ce va fi

îţi va putea zâmbi ca unui străin.

 BLESTEM

Să-ţi fie frate geamăn chinul meu

şi gura uscată de dorul sărutului!

ploaia-de-mine să te ude!

pământul-de-mine să-ţi ardă tălpile!

în dorul-dorului să te-mprăştii,

mereu căutându-mă,

mereu negăsindu-mă!

 UITATĂ-N UITARE

Uitată-n uitare,

inima mea

a uitat să mai bată;

doar urma unei zbateri de aripi

mai pâlpâie din vreme-n vreme

uitată şi ea

în oboseala unui zbor

de niciunde chemat,

de niciunde venit,

încremenit în uitare.

 MĂ ÎNTREBI CINE SUNT ?

Sunt labirintul strigătului zidit

la hotarul iluzoriu al plânsului.

Sunt piatra presată în munte

şi fulgerul ce spintecă

muntele în două.

Sunt parfumul crud al zăpezii

ce caută fulgul cu formă perfectă.

Sunt vântul ce-ţi soarbe tristeţile

cioplindu-ţi briza pe faţă!

Sunt viitorul-prezent

din zvonul luminii

ce-ţi împlinesc dimineaţa

de vrei!

 copyright: Viorela Codreanu Tiron

Motto:

„...Au venit peste mine clipe de întristare (...) harfa mea s-a prefăcut în instrument de jale şi cavalul meu scoate sunete plângătoare.  ...Apa va pătrunde în rădăcinile mele, roua va sta toată noaptea pe ramurile mele.“

Cartea lui Iov 

ÎNVAŢĂ-MĂ!,

      cum să opresc timpul acesta

ce curge haotic?

să-ţi pot strecura printre gene

o mângâiere,

un cântec,

o poezie,

un cuvânt

– ca o lumină adâncă -

frumos să încolţească

în inima ta.

VISUL DE STICLĂ

Ca să ucid întunericul

din adâncurile sufletului

trebuie să înot

prin fumul existenţei;

să mă reîntorc

dincolo de începuturi

să aflu şi să găsesc

limanul luminii ocrotitoare

ce arde în visul de sticlă.

CUI  ÎI  PASĂ  ?

Cui îi pasă de îngândurarea

şi tristeţea stelelor ce coboară în mine?

Cui îi pasă de salciile ce mă plâng,

de râul ce se aruncă în lac,

unde pluteşte umbra mea

mână în mână cu imaginea ei în apă?

Cui îi pasă de cerul fierbinte

cu suviţe cărunte

rămas de la norii ce nu mai suportă albastrul?

Atâtea  întrebări îmi rămân ...

la care universul  răspunde

mereu cu marea lui muţenie!

VAMA SOMNULUI

Unde-aş putea găsi drumul copilăriei,

leagănul mamei

sau jocul desculţ al prunciei?

Am dat vamă somnului!

Am dat vamă viselor!

dar n-am putut trece în ţara făgăduinţei

şi înot mai departe în miezul oboselii,

sfâşietoare oboseală de mine!

ATUNCI AI SĂ ŞTII...

Ai pus vreodată urechea la pământ

să auzi cum creşte iarba?

Ai lipit vreodată gând lângă gând

pentru a mă naşte

în spatele pleoapelor?

Ai băut vreodată din izvorul

ce curge către munte?

Ai adunat vreodată nuferi

crescuţi pe ape îngheţate?

Atunci... poate, ai să ştii

de am fost...

de mai sunt...

de voi mai fi !...

ŞI DACĂ…

Şi dacă… mâna mea e prelungirea

mângâierilor tale…

şi dacă… vorba mea e prelungirea

gândului tău,

e pentru că memoria mea

se dizolvă pe retina ta obosită,

în care hoinăresc

printre labirinturile tale

căutându-le drumul.

Şi dacă… răsuflarea ta

e aerul pe care-l sorb,

şi dacă… cuvintele tale

sunt ca un râu nesfârşit

care-mi inundă gândurile,

e pentru că

mă caut, încă, prin tine.

Motto:

" Durerea a întunecat ochii,

Dintre toți vrăjmașii mei, am îmbătrânit. "

 David, Psalmul 6

Motto:

„Tulburatu-s-a de întristare ochiul meu,

îmbătrânit-am între toţi duşmanii mei.“

David, Psalmul 6

LASĂ-MI LACRIMA SĂ TREACĂ...

Mai lasă-mi lacrima mării

pe care am crescut-o

în mine...

Lasă-mi universul mâinilor împletite

în presimţirea zăpezilor

Umbre incandescent cu ...

şi-o singură data…,

lasă-mi lacrima să treacă

prin tine.

NOSTALGIA FULGILOR

M-ai culcat între două veşnicii

ca să nu aud

cum doare iarna.

Mi-ai smuls braţele de nea

fără să ştii că dragostea

oricărui fulg de nea,

oprit pe geană,

vine cu o depărtare,

iar fereastra deschisă spre soare

mă absoarbe surâsului

dintre cele două veşnicii

prin obscuritatea sa albă.

ANOTIMPURI RISIPITE

Sunt primăvara de pământ

evaporată pe soare

Sunt toamna din pământ

risipită-n ţărână

ce a rodit prin vara uitată

şi-aşteaptă scuturarea

seminţelor iernii.

ANOTIMP FĂRĂ TRUP

Sunt amintirea

unui anotimp fără  trup,

fără nume

uitat pe drumul cenuşii

în candele de sânge,

contopit în umbra mormintelor

fără timp,

fără trup,

fără lumânări.

ANOTIMPURI INERTE

Când marea va creşte pe munte

ca floare-de-colţ

şi izvoarele vor umple văzduhul,

fără cântec de ploaie,

voi deveni pasărea mării

pe genele valului,

transformându-mă-n paleta de culori,

fără nicio culoare…

cu care-ţi voi picta

anotimpurile toate.

Motto :

„Sunt vărsa(ă) ca apa şi toate oasele mi-au ieşit din încheieturi ; inima mi s-a făcut ca ceara şi se topeşte înlăuntrul meu.“

Psalmul 22, 14

IARNĂ TIMPURIE

Ninge duios pe sufletul meu.

Fulgi răzvrătiţi împietresc

obosiţi

pe genele timpului

şi ard amintiri

ce-mi cântăresc vieţile trecute

pustiite prin veacuri

adunate acum în prima zăpadă!

Şi, ninge!...

Ninge duios

pe sufletul primei zăpezi!

ANOTIMPUL LACRIMILOR

Anotimp al lacrimilor încrustate

pe palmele plânse ale sufletului

mă-năbuşi cu iluzia veşniciei

şi flacăra nevăzută

ce-mi devorează

în linişte

timpul.

ANOTIMPURI ÎNGROPATE

Anotimpuri îngropate revin

în memoria timpului meu

unduindu-şi pletele

peste anii mei netrăiţi.

Mă strecor, printre clopote,

cu dangăt mut,

în toate ungherele inimii tale

fără să ştii când

îi voi sparge pereţii.

ANOTIMPURI PIERDUTE

Anotimpuri pierdute se dezlănţuie

în viforniţe liniştite

şi înalţă ramuri de sânge

ce curg ca iedera-albă-sălbatică,

unde nimic nu mai aminteşte

urma din umbra

anotimpului de uitare.

ANOTIMPURI BEZMETICE

Anotimpuri bezmetice

prinse în jocul ielelor

dănţuiesc pretutindeni

şi vor să mă-nhaţe

din casa luminii.

ANOTIMP ÎNCĂTUŞAT

Vine anotimpul încătuşării

ce-şi zornăie zalele

pe tâmplele mele;

îmi scutură pământul de stele

acoperindu-mi lumina,

de unde ţâşnesc

cu strigăt înalt

în ecoul prunciei.

ANOTIMPUL TĂCERII

Am adormit în anotimpul tăcerii

al reîntoarcerii,

al sufocării,

al destrămării cuvântului

pândind fereastra strigătului

din răvăşitele plete

ale adevărului.

  CLIPA

Se-aşterne ceasul înserării,

iar rememorarea pătrunde tiptil

în mine… şi în timp;

aducerea-aminte se grăbeşte,

ca nu cumva să uit ceva.

Şi vine, vine precum fulgerul

clipa –,

clipa când trebuie să dau socoteală:

când, fără remuşcare, memoria

îmi propune, acum:

„Jocul chibzuinţei!“

OARE CINE SUNT?

Sunt, oare, pana de pasăre

rătăcită-n agonia zborului?

sau izvorul secat din lacrima toamnei?

Sunt amurgul înnourat

de-acele ploi îndelungate?

sau doar o ancoră legată de cer

şi aruncată-n oceane?!

Dar şi mai mult de-atât

aş vrea să ştiu ce ferecă

porţile dinspre Tine?

ERNESTO CORTAZAR - Nights of silk and tears

STATUIA INDIFERENŢEI

Priveşte cum creşte ura

în minţile străine!...

cum se întinde ca aburii ciumei

în timpul molimei!

Priveşte cum iubirea

din sufletul lumii

se stinge agonizând

după începuturile cuvântului.

Dar nimeni nu vede!

nimeni n-aude!...

şi totul rămâne închis

în statuia indiferenţei

LIKGILTIGHETENS STATY

Titta hur hatet växer

i främmande sinnen!

Hur pesten sprids som ånga

i pestens tid!

Titta hur kärleken

från världens själ

slocknar i dödskamp

i början av orden.

Men ingen ser!

Ingen hör!

Och allt förblir stängd

inuti likgiltighetens staty.

UNICA ORĂ A ZILEI

Când se întunecă devin cenuşie,

mă dizolv în obscuritatea opacă

odată cu gândurile

în această unică oră a zilei

plină de semnificaţii,

ce-mi bate în uşă :

e ora ispăşirii,

mereu izbăvită,

nicicând ispăşită.

DEN ENASTÅENDE TIDEN PÅ DAGEN

När det skymmer blir jag mörkgrå,

jag upplöses i den dunkla mörker

samtidig med tankarna,

i denna unika timme på dagen,

full av mening.

Det som knackar i dörren

är försoningens tid

alltid befriande,

aldrig benådande.

UN LOC ANUME

Daţi-mi un pământ nou

în care să-mi pot înfige rădăcinile

                        cu aripi până la cer

un pământ nou  ca o viaţă nouă

care să nu-mi amintească nimic

de pământul unde am fost

                         atât de tare rănit.

EN VISS PLATS

Ge mig en ny jord

där jag kan gräva ner mina rötter

med vingar till himlen

en ny jord som ett nytt liv

som inte påminner mig någonting

om platsen där jag blev så sårad.

  

CINE MAI ARE TIMP?

Flăcări aprige se învolburează

în străvechile inimi din încăperile trupului.

Dar cine mai are timp?

să vadă cum reflexele sângerii ale flăcărilor

se-mperechează cu umbre prelungi?

Şi cum din văzduhul amurgului

cad cristale albastre – de gheaţă !?

Cum gânduri viscolite

aduc amintiri grele

şi le leapădă în aceleaşi încăperi

                     preapline de-acum?

Cine?...

Focul rupe din mine,

cu mânie şi-nverşunare rupe...

Şi tu ?... 

Tu, plângi că  te doare imaginea flăcării?

VEM HAR TID?

Lågor virvlar runt

i de gamla hjärtanas rum.

Men vem har tid

att se hur lågornas blodiga reflexer

flätas ihop med långa skuggor?

Och hur faller blå kristaller – av is

från skymningshimlen?

Vilka snöstormade tankar

innebär dryga minnen

och kastar dem i samma rum

för fulla nu?

Vem…?

släcker min eld

med vrede och bitterhet…

Och du…?

Gråter du bara för att lågans föreställning

gör dig ont?

Versuri: Viorela Codreanu Tiron/Romania

Traducere: Dorina Brânduşa Landen/Suedia