TOCMAI PE EA...

Acest cimitir al urmelor noastre

revine mereu în memoria înceţoşată:

Mai moare un ochi ...

prin care contiuu să văd

tocmai prin pata lui albă şi oarbă.

Mai cade o mână ...

pe care continuu s-o întind

spre vlăstarul-ce-nu-se-iveşte.

Mai cade ...,

mai cade o inimă

pe care o strivesc,

pentru că ochiul-orb

tocmai pe ea

refuză s-o recunoască:

                               e inima mea!

PUNTE PÂNĂ LA CER

Privesc stăruitor

aceste forme-informe,

ca ruga atâtor flori fără nume,

ce se ascund

între mister şi concret,

între viaţă şi moarte,

şi prind curcubeul

atunci când bea apă

din sufletul meu

punte făcându-mă până la cer.

ANOTIMPUL CUVINTELOR

Am trăit împreună

în anotimpul tăcerii

cu înţelesuri depline.

Acum mantia cuvintelor

ne acoperă tăcerile

cu zgomotul cascadelor urlătoare,

ce nu mai au nimic a ne spune.

FASCINAŢIE

Mi-am lăsat din nou ochii

să coboare până la câmpie,

să-mi amintească

de unde am plecat;

apoi,

să urce pe cealaltă parte a muntelui,

să contemple liniştea ta temătoare

şi să te-mbrăţişeze 

cu inima

în tainică recunoaştere.

 protejat copyright/ Viorela Codreanu Tiron